distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

Haz de necaz

Leave a comment

Majoritatea oamenilor, când află că un prieten de-al lor are piciorul in gips, îi urează sănătate, voie bună, însănătoşire grabnică şi alte din astea. Timp de  trei săptămâni, Cătălina s-a chinuit să meargă după ce a călcat strâmb. Glezna ei arăta magnific, umflată şi roşie. Eu de colo îi spuneam că nu are cum să fie prea rău dacă poate călca în el, că deh…aveam experienţă cu gipsul, doar am colecţie de radiografii acasă, după anii de judo. Aşa că am sperat să treacă.

N-a trecut, iar miercuri seara Cătălina era pe drum spre casă pentru ca a doua zi să se ducă la doctor. Acum vine partea mai puţin drăguţă, în care doctorul îi spune că de fapt e rupt. Mă sună Cătă şi-mi aruncă bomba, eu neştiind  cum să jonglez cu ea: “Cum adică e rupt, mă? Că doar puteai să calci în el, nu te durea aşa tare”…de aici încercarea mea să o dreg, că-mi pare rău. Îmi zice că i-au dat nişte calmante şi că dacă până mâine se dezumflă, o să i-l pună în gips. Mno…bun îi spun eu, măcar o să treacă.

A doua zi mă sună Cătă de dimineaţă să-mi spună că i-a pus piciorul în gips. Nu era prea încântată. Nici eu nu aş fi. Nu cred că ar fi careva. Probabil când eram mai mică, mă încânta ideea pentru că nu mai trebuia să merg la şcoală.

Apoi aruncă a doua bombă. Două bombe în două zile? Prea mult. Aşa că după ce procesez informaţia şi aflu că i-au pus gips pân’ la genunchi deşi ea avea problemă la gleznă şi puteau să-i  pună până mai sus de gleznă, răbufnesc.

“Băi dar ăştia sunt imbecili? Pentru ce mama dracului ţi-au pus gipsul pân’ la genunchi? Ca să te chinui cu el, să-l tragi după tine?”

“Mda, te enervezi tu mai tare decât  mine…”

“Păi cum să nu mă enervez? Am avut picioarele de atâtea ori în gips, şi degete şi glezne şi genunchi, pentru ce dracului ţi-au pus până la genunchi? Ai cumva tibia ruptă sau ce? ”

“Ca să stea ţeapăn mă!”

“Păi stătea ţeapăn şi aşa că doar de aia e gips, nu?”

Urla experienţa în mine. Urla colecţia de radiografii de acasă; radiografii de la dinţi până la coloană. O întreb pe Cătălina cât trebuie să stea cu el. Şi-mi zice că nu ştie.

“Cum, nu ţi-a zis?”

“Nu.”

“Şi n-ai întrebat?”

“Păi nu.”

“Păi cum mă? Te-ai dus la doctor ca la magazin, ai cumpărat un gips, apoi gata? Doctorul nu-ţi mai zice nimic, el e doar dealer?

“Cam aşa…”

Din una-alta, începem să facem haz de necaz. Că până la urmă, cu ce te ajută să te plângi? Măcar dacă râzi te simţi bine. La un moment dat, printre toate replicile “dure, dar amuzante” mă întreabă Cătă dacă  am vreun sfat în legătură cu gipsul. I-am spus să-l decoreze cu ceva autografe. Ce?!? Aşa făceam eu când eram mică. Apoi îi spun că acum poate trage la şuturi în fund de numa’, numa’. Mai cu râs, mai cu plâns, vine următoarea întrebare: “cum o să fac eu baie?”. Îi spun că o să-şi bage piciorul în pungă. De aici alt motiv de râs: poate să înjure mai original: “Băga-mi-aş piciorul în pungă”

Următoarea întrebare, mai bună decât toate la un loc, m-a băgat sub birou. Mă întreabă dacă o să fac poză cu gipsul ei. Îi răspund că normal, cum să nu fac eu poză cu gipsul? De câte astfel de ocazii ai parte în viaţă? Să faci poză cu gipsul prietenei, în anul II de facultate? Asta e ceva ce nu poate fi ratat. Apoi stau şi mă gandesc mai bine…”Auzi mă Cătă, eu fac poză cu gipsul tău numai dacă scrii kick-ass pe el !”

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s