distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

Surprize cu blană la ordinea zilei

3 Comments

De când mă ştiu am reuşit să-i surprind pe ai mei cu “micile surprize” blănoase pe care le aduceam în casă cu orice ocazie. Iubirea mea faţă de animale  s-a manifestat prin generozitate faţă de ele, compasiune şi…un instinct de nestăvilit de a le aduce pe toate în casă. Visam pe vremea aia că atunci când voi fi mare voi avea casa mea în care voi trăi ca un Noe al timpurilor moderne alături de `enşpe mii de specii de animale. Şi am încercat să fac din asta un fel de investiţie pe termen lung, tot colecţionam animale, mai rău decât cu surprizele de la guma Turbo.

Cum funcţiona toată treaba? Păi…vedeam animăluţul pe stradă (pisică, câine, pasăre etc.) mi se făcea milă de el (cu siguranţă facea ochii mari, asta-i nimic pe lângă ce vedeam eu) şi mă hotăram  ad hoc că trebuie să fac ceva, nu pot lăsa bietul animal aşa, doar uite la el e singur pe lume, nu are o casă. Nu are cine să-l iubească. EU sunt cea mai potrivită pentru aşa ceva. Dacă eu puteam sta în casă, ce, el nu putea să stea cu mine? Că doar cât poate să ocupe şi să mănânce? Împart eu din spaţiul şi mâncarea mea.

Cu planul făcut ajungeam în casă, făceam o baie ritualică animăluţului, prin care îl semi-scăpam de purici şi jeg, şi aşa era şi mai prezentabil pentru ai mei, asta îl cazul în care apucau să-l vadă (uneori stăteau în casă zile bune fără ca ai  mei să observe măcar). Eventual după baia cu şampon  îl dădeam şi cu parfum, ca să fie şi mai frumos. Apoi îi dădeam de mâncare şi mă bucuram de noua achiziţie.

Până să mă hotărăsc eu asupra numelui, aflau  ai mei de sărmanul suflet şi trebuia să fac cumva să-l expediez. Începeau plânsetele, crizele şi replicile dure (“Dacă pleacă el, plec si eu! Dacă nu-l ţinem eu nu mă mai întorc acasă! Nu aveţi milă!”). După 1-2 ore/zile de plâns uitam deja de blănos, sau găseam altul. De obicei mă axam  pe puiuţi de animăluţe, pufăcioşi şi grăsuni. A existat însă o excepţie (sau mai multe).

Într-o zi, pe când stăteam la bloc, le-am făcut o surpriză mai mare alor  mei, cu  noua achiziţie. Mă plimbam/jucam  prin spatele blocului când am văzut legat de un gard (nu chiar legat, doar lesa era atârnată de gard) un…caţel. Un căţel mai mărişor decât mine chiar, însă tot  un căţel cu ochii mari şi blânzi. Era din rasa Dog German. Nu ştiam pe atunci asta, pe mine doar m-a impresionat că era lăsat acolo, singur. Cum mila şi compasiunea mea nu aveau limite am făcut ce ştiam să fac. L-am luat frumos de lesă, foarte mândră de mine şi l-am adus acasă. Era curat şi nu i-am mai făcut baie. Ai mei nu erau acasă atunci aşa că am avut ceva timp să ne cunoaştem. Astfel că eram fericită că făcusem o faptă bună, aveam şi un căţel (sau un viţel….tot pe acolo) i-am dat să mănânce şi dă-i cu joaca. Totul bine şi frumos până au  apărut ai mei…

Mama a făcut o criză. “Ce-i cu chestia asta uriaşă la noi în casă?!” “Du-l de unde l-ai luat, să nu te văd cu el! Imediat să-l duci de aici !!” După câteva minute cred că i-a venit mintea înapoi la cap (se pierduse pe undeva prin restul corpului din cauza şocului probabil) şi şi-a dat seama că-i câine de rasă, are zgardă şi lesă, deci trebuie să fie al cuiva. A încercat să-mi explice ca să înteleg că şi eu dacă mi-aş pierde câinele mi-ar părea rău, că trebuie să-l duc înapoi de unde l-am luat ca proprietarul să îl ia înapoi etc.

Cu plânsete am dus înapoi câinele şi când tocmai mă chinuiam să-l leg înapoi de gard ca să-l găsească stăpână-su, s-au apropiat nişte fete şi au început să-mi pună intrebări despre ce fac eu cu câinele. Le-am explicat ce şi cum şi una dintre ele a spus că-l cunoaşte pe proprietar, că stă cu el în bloc şi că îl duce ea la el. Aşa că a dezlegat câinele şi a intrat în blocul cu pricina. Îmi mai spusese atunci şi că proprietarul se mai îmbată şi uită de câine* şi nu ar fi prima dată când s-a întamplat aşa ceva.

Cam asta a fost cea mai mare surpriză pe care am  putut să le-o fac alor  mei. A mai fost şi când am adus mormoloci de broască (chipurile pentru un proiect la biologie) sau când se trezeau cu pisici care stătuseră la noi în casă de mai mult de o săptămână. Într-o iarnă am adus şoricei acasă. Unul era alb (cu ochi negri, bine că nu rosii) şi celălalt alb cu pete negre.. Drăguţi şi ăia, mai ales după ce am scăpat de criza mamei.. Încă n-am scăpat de mania asta, de a aduce toate animăluţele posibile în casă, pentru că iubesc animalele. Mă opresc să mângâi câinii pe stradă, pisicile şi mă bucur de orice vietate. Poate “când  mă voi face mare” voi avea un adăpost pentru animale. Unul din multele mele vise….

*Tot  legat de proprietari care uită de câinii lor atunci când se îmbată, mi-am  adus aminte de…Lulu. Lulu a fost un Boxer galben al cărui proprietar era mai mult beat decât treaz şi care-şi vărsa supărările pe săracul câine. Îl bătea cu  lesa, îl lăsa pe stradă (noi cei de la bloc şi din zonă ştiam al cui e Lulu). Ai fi zis că un câine tratat aşa ar fi plecat de lângă stăpân, însă nu. Lulu era mereu lângă el, chiar dacă-l bătea, mergea după ordinarul beţiv…În rarele momente în care era treaz, beţivul spunea că-şi iubeşte câinele, care e deştept, loial…

Ne era milă de Lulu, însă nu prea aveai ce să faci. Când  vedeam că-l bate îl  rugam să nu mai dea, pentru că îl doare şi uneori, în beţia lui, se oprea. Îmi pare şi acum rău de Lulu, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, însă exemple de felul ăsta îţi rămân în minte. Câinii sunt mai presus de oameni. Cum spune Alexander Pope: “Istoria e plină de exemple de câini fideli şi mai puţin de prieteni fideli.”.

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

3 thoughts on “Surprize cu blană la ordinea zilei

  1. Am aflat eu. Lulu a apucat ziua in care satpanul cel betiv a murit. Din cate am aflat s-a chinuit inainte de moarte (poate tot atata cat a chinuit bietul animal). Cat priveste colectia de animale trebuie sa te gandesti si din prisma noastra: nu potiu “salva”toate animalele. Nici macar Noe nu a luat pe arca decat cate o pereche din fiecare specie. In orice caz eu imi aduc aminte ca toate animalele erau salvate si cantonate in masina din curte. Mai putin Terra care are o istorie a ei fascinanta. Poate povestesti si de prima mea “intalnire” cu ea. 🙂

  2. Speechless…

  3. Interesanta poveste…amuzanta dar si trista…

    Ps:”aveam şi un căţel (sau un viţel….tot pe acolo)” amuzanta faza asta :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s