distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

Picături de culoare în amintire.

Leave a comment

Am învățat să citesc destul de devreme și să scriu după, astfel, ca orice copil eram mândră ca îmi pot scrie numele, peste tot, pe toate cărțile posibile, pe pereți, pe mobilă, pe absolute orice. Mai târziu am învățat să fac cheia Sol așa că a început aia să apară peste tot, alături de note muzicale născocite de mine, un portativ total aiurea care avea atâtea linii câte voiam eu. Puneam cheia Sol la început și-mi compuneam propria muzică, cine știe, poate dacă se uita cineva atent peste ele aveam să ajung vreun Beethoven.

Dar n-a fost așa și nu a trecut mult timp până să descopăr că-mi place foarte tare să desenez. Cred că fiecare copil descoperă asta la o anumită vârstă, iar eu am început devreme. Ieșeam în spatele blocului împreună cu alți copii, fiecare cu câte un pumn de creioane, cu foi și radiere, încercând să devenim artiști. Am fost foarte fericită când o fată mai mare mi-a spus că îi place cum desenez eu (știam să fac umeri, da, da, umerii fetelor pe care le desenam eram pătrățoși și egali) și în plus le mai făceam și sâni, de departe un avantaj. Normal că ochii nu ieșeau simetrici așa că le făceam breton pe o parte ca să nu mă chinui cu doi ochi. O altă șmecherie era să îi desenez mâinile ca și cum le-ar fi ținut la spate pentru că oricum nu-mi reușeau degetele (am încercat de câteva ori și arătau ca niște monștri, ori ca și cum ar fi avut vreo boală ce afectează membrele). Povestea se repetă în privința dinților: niciodată fetele mele nu zâmbesc atât de tare încât să li se vadă dinții, pentru că altfel ar fi arătat ca și cum ar fi avut fasole în loc de dinți.

La grădiniță am descoperit cariocile și deși ai mei m-ar contrazice acum (pentru că le foloseam prea des pentru desenele de pe pereți) nu mi-au plăcut foarte tare pentru că nu mai puteam să șterg ceea ce am desenat greșit. Și greșeam mult. Pe lângă carioci erau creioanele colorate (mult mai apreciate de mine) puse în cutii de metal cilindrice sau pahare de plastic pe mesele de la grădiniță. Erau o grămadă și îmi amintesc și acum mirosul lor. Cred că mereu voi asocia mirosul ăla cu grădinița și cu măsuțele alea micuțe și colorate cu câte 3-4 scaune fiecare.

Tot la grădiniță am descoperit acuarelele. Nu mi-au plăcut deloc. Nu înțelegeam de ce sunt atât de murdare, de ce nu iese culoarea frumoasă pe foaie, pură, și de ce mereu trebuie să dăm cu apă peste ele, ca să poți lua ceva culoare. Nu mai vorbesc de momentele în care în sfârșit îmi ieșea și mie pictura și se vărsa apa din pahar pe foaie și strica toată minunăția. Supărare, plânsete, juram să nu mai folosesc acuarelele. Până data viitoare. Alt lucru care-mi displăcea la acuarele era că se încrețea foaia, uneori de la prea multă apă se si rupea și tot așa. Cum să-mi placă așa ceva? Le uram, dar din lipsă de altceva le foloseam. A trecut ceva timp până să descopăr tempera, mai exact când am intrat la școală și am văzut la ceilalți și, ca un copil cuminte ce eram (în niciun caz!) le-am făcut scandal alor mei să-mi cumpere. Erau cele de la Panda care erau pe jumate pline cu aer, aveau niște culori de toată mila, dar măcar aveam tempera. Revenind la acuarele…

Zilele trecute am fost prin Cora și cum eu mereu pierd vremea pe lângă articolele ce țin de pictură/scris/desenat am văzut ceva ce nu credeam că o să văd în 2012 într-un supermarket alături de acuarele Hannah Montana/Barbie/Spiderman sau mai știu eu ce personaje din astea deviate genetic. Zbier după sormea, îi arăt și ei, ne mirăm precum chinezii în fața Casei Poporului, ne aducem aminte, zâmbim. Erau în fața noastră, undeva mai jos decât celelalte, cutii de acuarele ca pe vremea când eram noi mici. A doua zi m-am pricopsit cu una din acele cutii. Și cu un bloc nou de desen pentru pictură în acuarele. Mulțumesc pentru ele, sormea!

Ceea ce e diferit față de atunci când eram mică, e atitudinea mea față de acuarele. Acum ceva timp mi-am dat seama că de fapt îmi place foarte mult pictura în acuarele, și că e potrivită cu ceea ce îmi doresc eu de la pictură. Acum am ocazia să încerc cadoul meu, și sunt sigură că în viitoarele lucrări voi strecura un strop de nostalgie alături de apa și culoarea ce vor transforma o foaie albă în…poveste.

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s