distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

și uite cum vine decembrie…

10 Comments

          Deja primii fulgi de nea și-au făcut apariția în unele județe. Eu încă nu i-am salutat, aștept să văd….am să-i întâlnesc prima oară la Tulcea sau la Iași? Mi-aș dori să ningă de ziua mea, așa cum îmi doresc în fiecare an, pentru că acesta ar fi cadoul meu special. Ador să mă uit cum ninge, uneori cu fulgi mici, dar mai ales când ninge cu „vată din cer”. Într-o dimineață, acum vreo doi ani, pe la orele 6 m-a trezit o colegă de cameră să-mi spună să mă uit pe geam. A fost un gest pe care îl apreciez și acum și îl păstrez în inima mea ca fiind special. În fața mea se înfățișa tabloul perfect de iarnă. Totul era învăluit într-un alb pur și mai mult decât atât, ningea cu niște fulgi uriași, lipiți între ei, astfel că părea că ninge cu „vată din cer”. Nu pot să uit imaginea aceea superbă. Sper doar că o să mai pot admira astfel de tablouri și la Tulcea, unde…ninge mai rar.

      Totuși, odată cu schimbarea anotimpului îmi mai amintesc și că mi se părea (și încă mi se pare) cel mai frumos anotimp, special. Era în felul următor: 1 decembrie – ziua pe care o așteptam și o sărbătoream, mândră că sunt româncă; 6 decembrie – ziua de nume a tatălui meu și Moș Nicolae; 12 decembrie – ziua mea de naștere despre care întotdeauna am crezut că e ziua perfectă pentru ca cineva să se nască; 24 decembrie – ziua în care împodobeam bradul, în timp ce cântam și ascultam colinde, când pentru fiecare glob găseam o semnificație specială; 25 decembrie – când întotdeauna deschideam mai întâi kinder-ul și alte dulciuri și abia dacă mai mâncam câte ceva la masă; și 31 decembrie când îmi puneam ordine în gânduri, eram recunoscătoare pentru lucrurile bune din acel an și în care îmi făceam planuri în privința anului următor, pe care îl sărbătoream uneori trează, alteori dormind.

       Cu atâtea zile frumoase, mă bucuram nespus când venea decembrie, dar totodată mă și întristam. Pentru că știam că nu mereu e ca în povești. Pentru că nu-mi plăcea să mă duc la școală pe 6 decembrie, când toți copiii spuneau ce au primit de Moș Nicolae, bani, jucării, dulciuri, toate la un loc. Noi primeam doar dulciuri. Pentru că aveam de ales dacă duc bomboane de ziua mea de nume (Sf. Andrei) când toată lumea știa că mă cheamă și Andreea, sau de ziua mea de naștere, când consideram eu că e mai special, dar când nu toți știau și puteam astfel să scap. Pentru că nu puteam să duc atâtea bomboane la școală, nu ne permiteam. De ce nu?!

      Răspunsul la această întrebare…este același cu cel la întrebarea pe care o uram cel mai mult: „câți frați ai?”. Îmi era atât de rușine să răspund la întrebarea asta încât uneori mințeam, lucru pe care l-am făcut până acum câțiva ani. De ce mințeam? Pentru că sunt atâția oameni răi, care n-au habar ce înseamnă să nu existe doar un singur copil într-o familie, care își bat joc, spun cuvinte urâte, lucruri care jignesc. Știu toate astea din proprie experiență. Când le spun că suntem șase frați, unii râd, apoi spun ceva jignitor, alții nu mai spun nimic, alții pur și simplu nu înțeleg și te pun să mai repeți o dată. Da, suntem șase, și care-i problema? Nu am avut întotdeauna ceea ce ne-am dorit, dar a fost bine.

        Ai mei au avut grijă să facă cumva să ne descurcăm. Am avut zile în care a fost mai greu? Da, normal. Dar am fost în rând cu ceilalți, chiar dacă eram șase. Nu primeam noi bani de Moș Nicolae, nu aveam eu bomboane de ziua onomastică și cea de naștere, dar uite că am supraviețuit. De Crăciun, la început primeam fiecare câte o pungă cu jucării și dulciuri, apoi am început să primim lucruri la comun, cum ar fi o imprimantă, dar punguțele cu dulciuri pentru fiecare. Uneori erau mai mari, alteori mai micuțe. Am avut un calculator de foarte devreme, când nu existau în fiecare casă, apoi, internet. Când unii încă se duceau la sală de calculatoare, noi aveam internet acasă. Ne-am descurcat cumva…Eram recunoscători? Nu mereu…Întotdeauna ne-am dorit mai mult, să fim exact ca toți ceilalți, vedeam familii cu câte 2 copii care aveau mai multe decât noi, ne doream tot ce aveau ei. Cine nu-și dorește ce nu are?

      Totuși…acum suntem mai mari, nu-mi mai e rușine să spun câți frați am, am trecut peste și uite că vine decembrie. Nu e nici acum ca în povești, nu  precum în cele cu o prințesă într-un palat. Este ca în povestea Fetiței cu chibrituri, de care mi-a amintit o vulpe de scorțișoară. Mă bucur de fiecare clipă, chiar dacă durează cât un băț de chibrit. Abia aștept să împodobesc bradul, un brad nou, într-o casă nouă, dar care spune aceleași povești.

47db1865f347248df8_d_6642e9c-post

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

10 thoughts on “și uite cum vine decembrie…

  1. Nice reading about you

    Thanks for visiting my blog. Be in touch. Browse through the category sections, I feel you may find something of your interest.

  2. Sensibil text, si ma bucur, sa fii dobrogeanca. Si eu sunt tulcean, din judet, iar in Tulcea, am avut majoritatea rudelor. Poate ai fost eleva lui Florin Ionescu, sau te-a botezat preotul Neculai Ionescu, sau poate ai fost colega de scoala sau de catedra cu verisoarele mele sau cine mai stie!?
    Dar scrii foarte sensibil!
    Noi tulcenii…! 😛
    Onu

    • Ha! Sunt tulceancă de puțin timp. Povestea e mai lungă, însă pe scurt: sunt născută în București, facultatea am făcut-o (3 ani – licență) la Iași (momentan sunt la master tot la Iași) și m-am mutat în Tulcea din vara acestui an. M-am îndrăgostit deja de Tulcea, orașul și județul. Mulțumesc mult pentru aprecieri!
      O zi frumoasă!
      ps: mă bucur să mai știu și alți tulceni.

      • Buna!Ma bucur de cunostinta.Ce nostime, glumele sortii.
        Eu tulcean, in Bucuresti, tu bucuresteanca in Tulcea.
        Dar am trecut ambii prin Iasi.
        Tu ca studenta, eu ca asistent.
        Cine stie, la ce surprize vom mai fi supusi!
        Glumesc, desigur.
        Nu cred in hazard! 🙂
        PS: bucurie reciproca!
        Onu

    • Hei!
      E amuzant felul în care s-au petrecut lucrurile. Cum ți se pare Bucureștiul? Eu prefer orașele mai mici, iar Tulcea e perfect. E special. În București revin destul de rar, când mai trec pe acasă, cam de două ori pe an. Dar tot nu m-aș întoarce.
      Îmi pare bine de cunoștință!

      • Bucurestiul este infect, plin cu proletariatul taranesc, adus de Ceausescu, si odata cu ei, mentalitatea de pomanagiu, caruia sa- i dea statul pe gratis. Cu alte cuvinte, niste ramasite mentalitare comuniste, sau cum spunea Hrebengiuc, niste “pomanagii” nerusinati. Desigur, nu toti, nu si acei care au venit de la tara, cu un statut demn.Eu cred in gena involutiei, de aceea cred ca au prins atrocitatile comuniste la noi:critica-turnatorie,securitate autocritica-nerecunoasterea adevarului despre sine, samd.
        Onu

    • Sunt de acord cu tine…într-o oarecare măsură. Există persoanele pe care le-ai menționat tu, oo, cu siguranță. Dar, cum ai spus și tu, există și excepțiile, puține, dar sunt. Cei care vin cu adevărat să muncească, să-și facă un rost. Pentru că în vreun sat uitat de lume nu au nicio șansă. Fie pleacă în afară, fie ajung în București. Cred că s-ar putea scrie o carte întreagă despre feluritele persoane care ajung în oraș. Și motivele lor.
      Eu am plecat de acolo. Motivele? Nenumărate. Printre ele…și faptul că nu-mi place Bucureștiul. Nici ca oraș, nici ca oameni. Sunt întrebată deseori dacă mi-e dor de el. Nu prea…uneori mi-e dor de familie sau de vreun parc, vreo străduță pe care cred că doar eu o știu. Dar nu m-aș muta înapoi. Când sunt nevoită să revin, îmi aduc aminte de cum pășesc pe vreun peron al unei stații de metrou că nu-mi doresc să mă întorc. Acum mă bucur de Tulcea și de Iași.

      • Ai realizat corect, sensul spuselor mele, si-ti multumesc.Speram, ca democratia, care vad ca s-a transformat intr-un apendice al vremurilor revolute, ne va mai civiliza!
        Eu nu prea stiu, unde m-as muta, pentruca am senzatia vie a unei romanii veleitar proletare.
        O zi excelenta!

  3. Dragă Distandi, și noi în familie suntem mulți, 10 chiar 🙂 În țara mea nu se sărbătorește sf. Nicolae, cel puțin eu nu am auzit de tradiția de a lăsa în papucei dulciuri celor cuminți și vărguțe celor neascultători. Și totuși, am avut o copilărie frumoasă, pentru că ai mei m-au învățat să prețuiesc lucrurile mici, care nu pot fi cumpărate cu bani: prietenii, zilele frumoase, natura ce ne îmbrățișează în fiecare zi. Și am avut o copilărie minunată fără bani de buzunar în clasa a 4-a, fără telefon cu n funcții, fără brad de 3 metri în sufrageria imensă. Cred că și tu ai păstrat din copilărie o groază de amintiri frumoase, pe care nimeni nu ți le poate fura (sau cumpăra).
    Îți doresc un decembrie mirific, să ningă de ziua ta ca atunci, ”cu vată din cer”, iar noul an să-ți aducă noi peripeții!

    • Mulțumesc! Desigur că am avut în copilărie momente pe care le păstrez în amintire și-n suflet! Dar cel mai tare mă bucur când aflu că există atâția oameni minunați, ca tine și ca alții, care se bucură de lucrurile mărunte din fiecare zi. Pentru că viața asta nu-i formată din lucruri atât de mărețe, cât din lucruri mărunte, dar importante. Mulțumesc încă o dată pentru frumoasele urări și îți doresc și ție un decembrie așa cum îl visezi tu, cu gânduri bune din partea mea și cu multă bucurie!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s