distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

Sarichioi. Grupul etnic al rușilor lipoveni.

1 Comment

         A fost necesar ca acum ceva vreme să scriu un text despre un grup etnic. Am ales ce a fost mai aproape și am ales bine. Rușii lipoveni au obiceiuri atât de interesante că merită să se afle despre aceștia și despre „satul însorit”. Următorul text e munca mea desfășurată în mai multe luni, așa că dacă doriți să preluați o parte din text/textul sau poze, vă rog să-mi cereți acordul în prealabil.

        Situată pe malul lacului Razelm, comuna Sarichioi este străjuită de silueta ruinelor cetății Heracleea (după numele său vechi Yeni-Sale, azi Enisala), care domină în egală măsură zona lagunară estică cât și lacul Babadag. Numele comunei este turcesc: Sariköy, „satul galben”, „satul însorit”. Locuitorii sunt preponderent ruși lipoveni, satul Sarichioi fiind localitatea cu cei mai mulți etnici ruși din România care păstrează încă portul popular și tradițiile.

            Rușii lipoveni sunt ortodocși de rit vechi, staroveri („păstrători ai credinței adevărate”), care au părăsit Rusia refuzând să accepte reforma patriarhului Nikon și renunțarea la credința lor pravoslavnică.  Măsurile de constrângere la care au fost supuși i-au silit să emigreze spre Serbia, Polonia, Moldova și Imperiul otoman. Refugiații ajunși în Moldova și Dobrogea erau conduși de starețul Filip al Mănăstirii Pomar, de unde și numele de filipovți, filipoveni, lipoveni. O altă variantă pentru denumirea acestui grup etnic este aceea a denumirii rusești a pădurii de tei „lipa” unde s-au așezat primii staroveri.  Rușii lipoveni s-au scindat în două mari grupări: bespopovți și popovi. Dacă la popovi serviciul divin era oficiat de către un preot, la bespopovi acesta era oficiat de un membru al colectivității.

           Pe parcursul unui an și jumătate, am avut ocazia să observ obiceiurile și tradițiile lipovenilor din satul Sarichioi. Am fost întâmpinată cu preparate specifice zonei, dar și lipovenești. Am observat încă din prima zi că rușii lipoveni din Sarichioi vorbesc o limbă arhaică bine conservată de bătrânii satului. Aceștia se salută între ei tot în rusă, însă la nevoie se vorbește și în română.

               Într-o plimbare prin sat, încă se pot observa  casele tradiționale ruso-lipovenești. Sunt gospodării ordonate, cu casele situate la stradă, case mărginite de obicei de prispă cu sau fără balustrade și stâlpi de lemn. În deltă și în majoritatea zonelor din Dobrogea, casele erau construite din cărămizi de chirpici, cu acoperiș din stuf. La casele cu fronton, acesta era frumos decorat cu elemente floristice sau zoomorfe. Totodată se mai decorau și stâlpii sau balustradele. Pereții exteriori erau vopsiți cu var alb, iar tâmplăria exterioară a casei era vopsită în albastru. Astfel se pot vedea pe ulițe case ce sunt vopsite în culorile cerului și ale apei, ca o mărturie a activității principale ale lipovenilor din Sarichioi: pescuitul. În prezent, doar cei care au mai rămas în sat se mai ocupă cu agricultura, pescuitul sau agroturismul. Jumătate din populația satului lucrează în străinătate și ca urmare a câștigurilor financiare de acolo, în sat au apărut foarte multe…case moderne sau în cel mai bun caz au fost renovate cele vechi. Astfel,  o casă tradițională, cu stuf și vopsită cu albastru, este flancată de vile și case noi, care au schimbat aspectul ulițelor din sat.

                 În interiorul unei case lipovenești, se remarcă de departe ca element tradițional lejanka, o soba orizontală pe care se poate odihni/dormi (și încă ce bine în zilele friguroase de iarnă). Nelipsită din cameră este icoana, amplasată în colțul camerei orientat spre est , pe un suport de lemn denumit bajnicika. În zilele de sărbătoare se aprinde și candela așezată lângă fiecare icoană din casă. În unele case se găsește și un samovoar, un recipient adus „de la ruși” pentru prepararea ceaiului. Înainte acesta se încălzea cu lemne, acestea fiind așezate sub recipientul propriu-zis, în care se punea apă. Urma apoi ca ceaiul să fie făcut concentrat, într-un ceainic aflat în partea superioară a samovoarului. Din acest ceainic se punea în cești o cantitate mai mică de ceai concentrat, urmând să fie turnată apă fierbinte din samovoar, printr-un robinet al acestuia.

               Ca anexe ale gospodăriei sunt magaziile, bucătăria de vară grajdul sau cotețul animalelor și, în funcție de ocupația gospodarului, o anexă pentru depozitarea bărcii sau a uneltelor de agricultură. Definitoriu pentru rușii lipoveni este bania (baia) lipovenească. Am aflat de la gazda mea că aceasta se construia înaintea casei, la o oarecare distanță de casă, pentru ca fumul să nu ajungă în odăile apropiate și pentru ca, în caz de accident, focul să nu se extindă spre casă. Bania este alcătuită din trei elemente: locul unde se face focul, cumva înafara băii propriu-zise, pribanik care este spațiul destinat dezbrăcării și unde se lasă hainele. Acesta este despărțit de bania propriu-zisă printr-o ușă. Iar ultima este bania, unde are loc îmbăierea, fiind totodată și saună. Pe sobă se pune un ciuhun (ceaun) cu apă, lângă fiind pietrele peste care se toarnă apă ca să se facă abur. În încăpere mai există și un butoi cu apă rece. În continuare se află o palok un fel de masă din lemn sau bancă pe care stă cel care se spală, întins, iar o altă persoană ia apă cu kareț, un recipient făcut dintr-o cătrună și se toarnă peste cel care se îmbăiază. Ca obicei, în caz de boală sau pentru revigorare și menținerea sănătății se folosește o venik, măturică din ramuri tinere de stejar, care se umezește, apoi se ține deasupra pietrelor pentru a se încălzi. Cu aceasta se lovește corpul, cu mișcări ritmice cu scopul de a revigora corpul. Acest procedeu se făcea în cadrul familiei, soțul și soția îmbăindu-se împreună. Unul dintre cei doi se întindea pe palok cu fața în jos și era spălat cu o bucățică de plasă pescăreasca înmuiată și săpunită. Urma apoi ritualul cu venik acesta acționând ca un masaj.

             Am fost poftită de-a lungul timpului să degust tot felul de preparate cu specific lipovenesc printre care știi – ciorba cu varză acră, pahliopka – ciorba de legume sau dulciuri care se pregătesc fie în special în zile de sărbătoare: pirajăniciki – o prăjitură care se prepară din aluat de pâine fie cu orez și rahat, fiind dulce, fie cu cartofi sau varză acră reprezentând un aperitiv. Umplutura se așează pe aluat și se prăjește în grăsime vegetală sau animală. Am mai gustat și din pampușki – un fel de cozonac cu umplutură de brânză, nucă sau rahat, care se coace la cuptor. O altă prăjitură este ladiciki ­­­- care este pregătită ca o clătită, de dimensiuni mai mici dar de o grosime mai mare decât clătitele obișnuite, peste care se pune miere sau dulceață. Am mai încercat și vareniki­ reprezentând colțunașii cu brânză care se prepară din aluat umplut cu brânză. Colțunașii sunt puși apoi în apă clocotită să fiarbă, după care se scot și se servesc cu unt topit și cu smântână. Având în vedere locația, am mâncat pește preparat în toate felurile cunoscute: pe grătar, ciorbă de pește, saramură, la cuptor etc.

                          Atunci când faci o plimbare prin satul Sarichioi, mai ales în zi de sărbătoare, este practic imposibil să nu întâlnești femei și bărbați îmbrăcați în portul popular. Până nu de mult, nu existau diferențieri între portul popular de zi cu zi și cel bisericesc. Astăzi însă, acesta este conservat în activitățile bisericești și uneori în manifestațiile cultural-artistice. Portul tradițional ruso-lipovenesc bărbătesc este alcătuit din cizme, pantaloni largi și rubașka – o cămașă fără guler legată la mijloc cu un pois – șnur/încingătoare din lână colorată, având ciucuri la capete. Bărbații în vârstă continuă să poarte padiovka – o haină lungă, de culoare închisă, odinioară acest obicei fiind obligatoriu pentru toți bărbații atunci când mergeau la biserică. Totodată, bătrânii din sat încă mai poartă bărbi lungi deoarece se considera că e păcat să te bărbierești. În prezent, tinerii nu mai țin cont decât în zilele de duminică, când înaintea acestora nu se bărbieresc. Portul popular feminin este alcătuit din șubka – fusta colorată lungă până la glezne, urmând cohta ­ – cămașa, care este de asemenea legată cu un pois. Capul femeilo este acoperit obligatoriu cu șalicika – batic. Fetele nemăritate își împletesc părul într-o singură coadă în care își prind o lenta – panglică. La cununie, părul fetei este prins în două cozi care se prind în coc în creștetul capului. Acesta este acoperit cu caseak  tot un acoperământ care se prinde peste coc, și care este purtat în zilele obișnuite. La sărbătoare și în special la biserică, peste caseak se prinde chicika. Peste cele două se pune apoi șalicika – baticul. Deseori, femeile poartă și lestvâka – mătăniile realizate din piele cu diferite decorațiuni.

                      Bisericile ortodoxe de rit vechi ale lipovenilor au multe elemente comune bisericilor românești, fiind alcătuite în principal din altar, naos și pronaos. În locul pridvorului se află o cameră cu icoane unde participă la slujbă persoanele care nu au dreptul de a intra în biserică (doar cei care au fost botezați într-o biserică de rit vechi au dreptul de a intra în biserică). Între altar și iconostas, pe ambele părți, se găsește corul bisericii, format din cei care știu sa cânte și să citească în slavonă. Legat de acest amănunt este faptul că în timpul verii se organizează pentru copii, pe parcursul a trei ani, cursuri de slavonă, pentru ca aceștia să învețe să citească și să înțeleagă slujbele și totodată să cânte. Cele două părți ale corului se reunesc în anumite momente ale slujbei religioase, în fața porților cerești, pe un fel de postament/ podium mai înălțat față de restul podelei. Dincolo de iconostasul ce delimitează corul bisericii, se găsesc două spații separate la fel printr-un iconostas, cel al bărbaților și cel al femeilor. Biserica are de obicei trei intrări, iar femeile și bărbații intră separat. Turla principală de deasupra pronaosului este foarte largă și cuprinde în interior imaginea de dimensiuni foarte mari a lui Isus Pantocrator.

          Credința rușilor lipoveni din România este creștin-ortodoxă de rit vechi, păstrată neschimbata încă din timpul creștinării Rusiei Kievene în 988 de către cneazul Vladimir Sveatoslavici. În prezent, slujbele religioase se țin în limba slavona, iar calendarul folosit este cel iulian.

              Cele câteva elemente care ar diferenția credința rușilor lipoveni de cea ortodoxă practicată în România țin în marea lor parte de ritul religios și nu de dogmă. Aducem spre exemplificare câteva elemente caracteristice: semnul crucii la staroveri se face cu două degete (arătătorul și degetul mijlociu), reprezentând dubla ipostaza a Mântuitorului Isus Hristos: natura divină și cea umană, iar cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime; crucea rușilor staroveri este cu opt extremități (colțuri); numele Mântuitorului se ortografiază cu un singur „i” – Isus; înconjurul bisericii în timpul procesiunilor se face in sensul rotației acelor de ceasornic (in sensul mișcării aparente a Soarelui).

                  În Sarichioi există o biserică pentru popovi și una pentru bespopovi. Diferența dintre cele două, pe lângă faptul că slujba la prima dintre ele era oficiată de un preot, iar la cea din urmă de un membru desemnat al colectivității (dascăl), este că cei din urmă, bespopovii sunt mai stricți în obiceiuri, spre exemplu aceștia nu pot intra în biserică dacă s-au certat cu cineva. Totodată, aceștia se supun direct eparhiei din Rusia. În prezent există în Sarichioi un preot pentru bespopovi, însă acesta a fost desemnat tot de eparhia din Rusia. La bespopovi diferă puțin portul: bărbații poartă doar padiovka – haina lungă, neagră împreună cu pois, iar femeile poartă șubka înflorată doar că aceasta e croită altfel, mai înaltă, ajungând până peste piept, cu bretele, iar cohta este de o singură culoare (și nu înflorată ca la popovi) și cu mâneci bufante.  Biserica celor „fără popă” (denumire ce se păstrează încă în limbajul curent) are două hramuri: al Sf. Vasile, sărbătorit pe 14 ianuarie și al Sf. Pakrov sărbătorit pe 14 octombrie. Pentru biserica „cu popă” hramul este cel al Sf. Maria Mică, ce se sărbătorește pe 21 septembrie.

                     Un punct de maximă importanță pentru rușii lipoveni îl reprezintă Mănăstirea Uspenia, din localitatea Slava Rusă, unde are lor pelerinajul lipovenilor din toată țara, cu precădere de hramul mănăstirii, „Adormirea Maicii Domnului” care se prăznuiește la 28 august.

           În privința obiceiurilor de nuntă, acestea s-au păstrat până în ziua de azi și sunt urmate mai mult sau mai puțin îndeaproape. În dimineața de duminică, la ora 6, se pregătește mireasa, care se îmbracă în straiele de biserică. Sunt așteptați cu pâine și sare mirele, părinții acestuia și nașii, dar și părintele care le dă binecuvântarea mai întâi acasă. Se pleacă apoi spre biserică, iar tatăl miresei poartă o icoană pe care mai târziu o vor oferi tinerilor căsătoriți și mama miresei duce pâinea cu sarea. Ajungând la biserică, aceștia asistă la slujbă, după care urmează cununia, care nu diferă foarte mult de cea ortodoxă practicată în România. Diferențele ar fi că mirii se așează la început pe un batic pus pe jos, după care ceea ce se numește „unirea” mirilor se face legând mâinile acestora cu o batistă, după ce au fost puse verighetele, iar aceștia înconjoară în acest mod masa. Tot la cununie, părul miresei se desface (de către nașă) și se împletesc două cozi care se prind într-un coc peste care se așează chicika. După ce sunt cununați se merge la casa mirelui, părintele venind doar dacă sunt invitați la nuntă. Urmează nunta, care înainte ținea două zile: duminică (se ținea la mireasă) și luni (se ținea la mire). În prezent nu se mai ține cont de acest lucru. La masă se serveau dulciuri pregătite din joia dinaintea nunții de către femeile din familiile mirilor, vinerea era ziua în care se tăiau animalele pentru mâncăruri și sâmbăta se făceau sarmalele. De precizat este că pentru nuntă, mireasa se îmbrăca, ajutată de nașă, cu alte straie, și nu cu cele pentru biserică. Mireasa se îmbrăca și în a doua zi, în care mergeau cu neamurile miresei la casa mirelui, unde se făcea o nouă masă și se dădeau darurile (porci, găini, saci cu grâu), care erau strigate. În următoarea duminică după nuntă, tinerii căsătoriți, împreună cu nașii mergeau cu căruța să ia darurile. În prezent nu se mai păstrează decât parțial aceste tradiții. Se cântă totuși, pe tot parcursul pregătirii miresei, dar și al drumurilor spre biserică și casele mirilor, cântece în slavonă.

                  Rușii lipoveni reprezintă unul dintre cele mai conservatoare grupuri etnice din Dobrogea; aceștia și-au păstrat în primul rând credința, biserica de rit vechi având o importanță covârșitoare în perpetuarea valorilor spirituale specifice. Lipovenii vorbesc o rusă veche și și-au păstrat vii tradițiile religioase, portul specific, cântecele și dansurile rusești, cât și obiceiul de a bea ceai negru din samovoar. În Sarichioi mai pot fi încă admirate casele construite în stil tradițional, care împreună cu obiceiurile rușilor lipoveni,  stârnesc interesul turiștilor din toată țara și nu numai.

 

IMG_0480hartaIMG_0478 IMG_0363 IMG_0454 IMG_0332 IMG_0402 IMG_0390 IMG_0417 IMG_0369 IMG_0463 IMG_0383 IMG_0334 IMG_0379

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

One thought on “Sarichioi. Grupul etnic al rușilor lipoveni.

  1. In Romania ,Grupul etnic lipovenesc e modelul pozitiv de convietuire pasnica!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s