distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

În așteptare.

Leave a comment

         Am stat așa, cu cartea în mână, cu capul plecat spre carte, dar cu privirea spre vârful adidașilor mei. Astăzi nu aveam rând la care să stau. Nu că nu ar fi fost lume care avea deja programare, doar că a trebuit să mă întorc la cabinet la doar o zi după ce trecusem pe acolo. Așa că așteptam, nu să-mi vină rândul, ci să existe o mică portiță în care să mă primească și pe mine dentista. Îmi luasem cartea pentru că știam că am de așteptat. Chiar și cu programare am de așteptat, uneori 10 minute, alteori și 40-50 de minute. Dar nu mă deranjează. Uneori citesc, alteori privesc la cei care sunt înaintea mea, sau la cei care vin după mine. Tot felul de oameni. Astăzi, mai mult doamne; deși uneori sunt singura prezență feminină din sala de așteptare.

            Am ridicat puțin privirea. M-am uitat spre ușă, de unde se vede o parte mică din faleză. Și mare mi-a fost bucuria când am văzut că trece un ditai vaporul roșu: Ali Akay – așa se numea. Oh! și cât de aproape de faleză a trecut, cât mi-aș fi dorit să fi fost acolo, atât de aproape! Îmi plac atât de tare vapoarele…îmi plac bărcile care se leagănă de la vreun val venit de cine știe unde. Am zis că într-o zi voi sta de dimineață până seara pe faleză, cu un caiet și un creion, și voi nota toate numele și culorile vapoarelor care trec. Chiar acum când scriu, s-a auzit un altul. Ah, cât îmi plac! Cândva o să am bani să-mi iau o casă plutitoare. O barcă cum e Amelie: jos o să am unde dormi, iar sus, o micuță „terasă” unde am  să mă bucur de fiecare rază de soare. Am să merg în Deltă și am să admir natura, apa, aerul de acolo.

              Mi-am coborât din nou privirea, spre filele cărților. Cred că am citit de cel puțin cinci ori aceeași frază. Istanbulul lui Pamuk mă duce cu gândul spre alte timpuri, spre un oraș stăpânit de melancolie, spre un Bosfor pe care trec vapoare ca cel de mai devreme, poate chiar același. Odată am să ajung la Istanbul. Din nou mă concentrez pe cuvintele care descriu orașul și care mă fac să visez atât. Și din nou, privirea îmi e atrasă de altceva. Lângă mine, ceva neclar, ca niște linii negre. Mă concentrez și îmi dau seama că sunt venele unei mâini mult îmbătrânite. Cred că doamna de lângă mine are în jur de 80 de ani.  O piele subțire și transparentă ca foaia de calc scoate în evidență venele de un mov închis, aproape negre pe fundalul alb al pielii. Oare ce e în mintea ei? Oare cum gândește acum, după atâția ani? Nici n-am observat când s-a așezat lângă mine, așa tăcută este. Sau am fost eu mult pierdută în gândurile mele?…Dar mă întorc din nou la cartea mea…și reușesc să trec de fraza pe care am citit-o de atâtea ori.

bosfor

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s