distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

12 Comments

           Deschid un document word nou. Pe desktop. Nu-i adaug titlu, pentru că așa fac de cele mai multe ori. Habar n-am ce titlu voi alege până nu ajung la sfârșit. Uneori nici atunci. Dar câteodată se întâmplă să-l pun de la început. Rare acele momente. Momente. Cuvântul care ar defini cel mai bine blogul meu.

         Momente surprinse din viața mea. Mă întrebam, înainte să încep să scriu asta, ce crede un om care nu mă cunoaște, despre mine. Care îi e impresia, uitându-se doar peste ceea ce am postat de-a lungul timpului. Nu știu în ce măsură aș lua în considerare părerea unui om, dar sunt curioasă, mai mult pentru a-mi schița un portret. În ultima vreme am scris prea puțin. Prea puțin despre mine. Acest mine pe care îl mai caut încă. Cred că de asta am refuzat inconștient să mai scriu lucruri din sufletul meu. Sunt în căutarea sinelui. Din nou. Dar m-am oprit vreodată? Sau…se întâmplă când uneori conștientizez că nu mă regăsesc. Unde m-am pierdut? Ce am făcut?

         Revăd postări mai vechi. Sunt rea și bună. Cuvinte blânde, dar și tăioase. Mi-au spus mie oamenii: „Tu știi cum să lovești unde doare mai tare! Cunoști slăbiciunea omului și acolo lovești!”. Da, mi-au spus-o și cei apropiați și cei pe care nu mi i-am adus aproape sufletului. Sunt atât de rea uneori că mă uimesc și pe mine. Vai și amar să pici în juru-mi când nu mi-e bine, sau mai rău, să mă dezguști. Că înainte de a învăța să te ignor, te rănesc. Cum se poate mai rău. Te tai în bucățele mici pe care apoi le spulber. Pentru că știu că pot face asta. Pentru că simt o satisfacție enormă când fac asta. Pentru că atunci când eram mică mi s-a spus „Tu cu gura aia a ta o să pierzi multe! Mai taci că ai să câștigi mai mult dacă nu mai spui nimic!”. Se pare că n-am învățat, tată, să-mi țin gura. Și chiar și acum, dacă ar fi ceva nedrept, tot i-aș zbiera mamei în față. Și știi că o fac.

                Dar sunt și bună. Și parcă se dă o luptă în mine, că mă pricep în a juca ambele roluri. Și îi uimesc pe cei din jurul meu cu stările mele, cu joaca asta dintre bine și rău. Că drăcușorii de pe umeri tare-s neastâmpărați. Se iau la harță cât de des. Și totuși vine vreme bună. Și în minte am numai gânduri bune, de iertăciune, de împăcare, de uitare. Și-mi dau seama că de fapt, răutatea asta e mea, pe cât de repede izbucnește, pe atât de repede se stinge. Că parcă-i trăsnet ce-ți apare o clipă, lovește și apoi dispare.

            Și e ciudat că…deși încerc să mă analizez, să mă cunosc, tot nu reușesc. Și cei care mă cunosc, cum mă cunosc? Ce știu ei, că în sufletul și mintea mea se dă câte o bătălie din asta în fiecare zi? Probabil că știu ceea ce cunosc și eu sigur. Mă întorc la natură. De fiecare dată. La frunza din copac, la mirosul pământului, la culorile cerului de la ora 5. Dimineața. E vară, dar parcă verile le-am lăsat momentan în trecut. Că parcă vara se simțea altfel. Verile trecute însemnau libertate, iar acum, simt doar…nehotărâre.

          Unde-mi sunt ambiția și determinarea, curajul și puterea de a întreprinde ceva? Veniți înapoi, că am nevoie…E târziu, dar nu prea târziu. Și poate cu ziua de mâine, le recapăt pe rând, pe fiecare.

Am ajuns la final, dar tot n-am găsit un titlu. Aș fi vrut să pot pune în loc de titlu liniuța verticală care apare și dispare ritmic, atunci când așteaptă să scrii ceva.

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

12 thoughts on “

  1. Nu te-ai pierdut nicăieri, doar că na…cu cât cauţi mai mult ceva, cu atât îl găseşti mai greu. Mai recomandasem cuiva zilele trecute, îţi recomand şi ţie…”Cartea despre ego” a lui Osho şi filmul “The Holy Mountain”. Filmul trebuie văzut cu subtitrarea cu explicaţiile regizorului, e plin de simbolistică şi oricât de atentă ai fi, unele lucruri e greu să le prinzi. Îţi pot trimite atât filmul, cât şi subtitrarea respectivă cu plăcere. Dacă ai cont de filelist, îl găseşti acolo, în mindfuck movie pack 5.

    „Tu cu gura aia a ta o să pierzi multe! Mai taci că ai să câștigi mai mult dacă nu mai spui nimic!”. Am zâmbit, m-am regăsit total…asta e, n-am cum să ascund excesele de sinceritate. De fapt, mi-e greu să mint. Oricum, are şi părţi bune treaba asta. Involuntar, mi-am apropiat doar oamenii care m-au accept aşa cum sunt, ironic, acid deseori.

    Cât despre ambiţia, determinarea, curajul şi puterea de a întreprinde ceva, trec des prin asta. Dar trec prin asta doar când trebuie să mă apuc de ceva pe care-l simt ca pe o obligaţie. Intervine un mecanism de apărare care mă face total nepăsător şi leneş cu privire la acel ceva. Asta e, probabil că n-am să mă schimb în privinţa asta. De fapt, nici nu-mi doresc. Ar însemna să fiu conştient că mă chinui făcând ceva ce nu îmi place.

    • Mulțumesc mult pentru comentariu. Mă ajută mult și mulțumesc și pentru zâmbet! Am cont de filelist, am să-l caut acolo.
      „Cât despre ambiţia, determinarea, curajul şi puterea de a întreprinde ceva, trec des prin asta. Dar trec prin asta doar când trebuie să mă apuc de ceva pe care-l simt ca pe o obligaţie. Intervine un mecanism de apărare care mă face total nepăsător şi leneş cu privire la acel ceva.” Exact așa simt și eu. Doar că mă enervez că dacă nu devenea un fel de…target…ceva ce trebuie neapărat făcut într-un anume timp pe care nu l-am stabilit eu, sigur nu simțeam așa. Mă enervează la culme când ajung în astfel de situații în legătură cu lucruri sau subiecte care îmi făceau plăcere…

      • Uite, vezi, target, obligaţie, tot aia…mă amuzasem când citisem zilele trecute că oamenii devin eficienţi la deadline-uri din cauza acelui “dead” din cuvânt. Sigur ar funcţiona şi la mine :))

        Singurul lucru care mă enervează e că îmi omor nopţile…mă prinde două noaptea făcând lucruri pe care le tot amân din cauză că nu îmi plac şi-s conştient că nu îmi trebuie. Poate ar fi fost mai bine “prost şi fericit”.

      • Haha, „prost și fericit” ! La asta mă gândesc destul de des, ultima dată acum două zile: cum reușesc măi nene unii să trăiască așa, în necunoștință? Cum trec ca…găinile prin ogradă, mulțumindu-se cu puțin și de ce eu n-aș putea? Nu mi-ar fi oare mai ușor?! Și apoi mai stau puțin, o mai întorc, mă mai gândesc….neah! Nu aș putea să fac asta nici dacă aș fi plătită.

      • E simplu, ei nu realizează cum şi de ce trăiesc. Iar simpla chestie că reuşesc să facă asta, îi face fericiţi. Tu te gândeşti, îţi pui întrebări, te afli într-o continuă enigmă referitoare la propria ta persoană, la scopul tău pe acest pământ. Alexis Zorbas, prin faptul că reuşea să se bucure de orice-l înconjura (simţea că tot ceea ce vedea, vedea pentru prima dată), era fericit. Noi ne pierdem inocenţa aia, bucuria de a privi “cerul de la ora 5″…e şi greu să te bucuri, ridici privirea şi vezi blocuri, apoi cerul.

        Şi eu mă gândesc des la treaba asta, dar mereu concluzionez cu un banal “neah”…dac-aş fi avut de ales, tot partea asta teribilă aş fi ales-o. Teribil de frumoasă, desigur.

      • Îmi place ce scrii. Și nu pot să nu fiu de acord cu tine. Lasă, mai bine ca noi decât ca ei. Cu mult mai bine!

      • Clar, bună era replica din Matchstick Men…”dacă tot te uzi, măcar înoată” 🙂

  2. Am avut o “criză” ca a ta. Nu sunt sigură că a trecut de tot aşa că stau la colţ şi trag cu ochiul la comentarii, poate mă ajută şi pe mine…

  3. 🙂 observ in lumea bloggarilor o stare de apatie si de gaura neagra, sa scrii, sa nu scrii, sa ranesti, sa te enervezi, te trec toate apele, vorba aia, atunci cand vine vorba de blog, dar iti revii, ca mereu ai ceva de zis 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s