distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


Leave a comment

KAMELOT – Sacrimony (Angel of Afterlife)

Advertisements


5 Comments

Frânturi.

          A trecut și peste asta. Nu se mulțumea cu atât. A vrut întotdeauna să se întreacă pe sine. Și a știut că e peste. Peste cei din jurul ei. Nu doar cei de vârsta ei. Toți. „Ceva” o făcea să se gândească mai mult la anumite lucruri. Și-a amintit de o melodie din copilărie. Și odată cu ea s-au reîntors toate acele imagini pe care ani întregi a încercat să le ascundă în sertarele sufletului.

         A încercat să uite cum se mișca prea încet. Cum avansa prea încet. Cum niciodată nu era bine ceea ce făcea. Nimic din ceea ce făcea. Singurul ei aliat era câinele. Își amintea prea bine cât de greu îi era în școală. Zâmbind. Așa a trecut peste. Trucul ăsta mergea de fiecare dată. Zâmbea și toată lumea credea că îi e bine, încă prea bine. Existau deja invidii. „De ce e mereu fericită?”; „Cum poate să fie atât de optimistă?”. Râdea. Mult, zgomotos, mereu. Până ieșea pe poarta școlii. Mergea acasă. Pe jos de cele mai multe ori, pentru că e mai ușor să-ți ascunzi chipul atunci când treci rapid pe lângă alți oameni. Timpul ăsta, de la școală până acasă, era al ei. Al gândurilor. Oh, și ce mai năvăleau! Visa cu ochii deschiși, ignorând oamenii din jurul ei, străzile, blocurile. Uneori se gândea la ce se întâmplase în ziua aia. La ce discuții aveau colegii ei, pe care oricum îi credea puerili. Parcă nu ar fi avut aceeași vârstă. Cum puteau fi ei atât de diferiți de ea? Ce-i deosebea?

       Ajungea acasă. Aici o lua de la capăt ca în fiecare zi. Mai întâi făcea curat, spăla vasele și mai strângea prin casă. Pentru că ura să o audă pe mama ei cum urlă pentru că nu e curat. Pur și simplu nu mai suporta. Abia apoi se așeza la calculator, dădea drumul la muzică și umbla ici colo pe internet. În perioada aia bea multă cafea, așa că, se ridica după o perioadă și se ducea să-și facă un ibric de cafea. „Cine a inventat cafeaua la ibric a fost un geniu!” își spunea. Dacă pentru alții rutina asta ar fi putut părea simplă, nu era așa. În timpul ăsta îi treceau prin minte sute de mii de gânduri. Venea tatăl ei. „Lasă muzica mai încet!”. Și o lăsa. Uneori.

       Trăia păcălindu-i pe alții. Își spunea că atunci când va fi momentul, va arăta cine e cu adevărat. A decis să continue cu școala. Departe. Departe de acasă. Toți cei care o cunoșteau se întrebau de ce tocmai acolo. Chiar și cei de acolo se întrebau de ce. Nimeni nu știa adevărul din spatele deciziei. Știau doar jumătățile de adevăr. Acoperirea de care se folosea.

     Era ambițioasă.  A muncit. A muncit știind că ăsta e singurul mod în care poți să avansezi. Evident că nu a reușit din prima. Cădea deseori. Exact ca în copilărie. Erau atâția oameni și nimeni care să o susțină. Nici măcar cei apropiați ei. De multe ori era în pragul de a renunța. Și probabil că mulți, în locul ei, ar fi renunțat. Se întreba care-i scopul căutării ăsteia, de ce își dorea să reușească când oricum putea să se bucure de ceea ce iubea, fără să aibă nevoie de atât efort. Adora natura și tot ce ținea de ea. Știa să se bucure de fiecare apropiere de natură, chiar și când mergea pe stradă. Putea să fie atât de uimită de un copac, un fir de iarbă sau de modul în care soarele își odihnește razele pe o clădire veche. Din momente ca astea reușea să-și extragă energia și să adopte o stare care să o acopere pe cea reală.

        S-a întors în prezent. Câteva frânturi. Niciodată ceva cursiv. Își amintea cum tatăl ei îi ștergea lacrimile cu podul palmei și îi spunea să nu mai plângă. Doar gestul…Oare de ce plângea atunci? I se spusese că dacă spune mereu ceea ce gândește, va avea de pierdut. Deja știa asta. Trăise asta. Dar nu-i păsa. Avea să lupte în continuare, în speranța că va simți acea plăcere a reușitei. Deși avansase mult, tot simțea că nu e de ajuns. Tot ce o trăgea înapoi, o propulsa totodată mult mai în față. Cu cât vedea „oamenii” din jurul ei mai clar, cu atât îi era mai scârbă. Va reuși. Cumva. Cândva. Ar fi vrut doar ca mâna tatălui ei să-i șteargă și acum lacrimile…


Leave a comment

Himalaya.

         Printre gândurile despre diferite situații și persoane, printre gânduri despre ceea ce citeam, despre cum cei de acum 200 de ani îi priveau ei pe cei cu 200 de ani înaintea lor, mi-am ridicat privirea. Televizorul. Era un documentar, normal, altfel ceea ce auzisem nu mi-ar fi atras atenția.

          Munții Himalaya. Numără primele 100 cele mai înalte vârfuri din lume. Acoperișul lumii. Zăpadă, stegulețe colorate, oameni cu ochi simpatici, care par din altă lume. Care sunt din altă lume. Printre ei, o femeie de 65 de ani. Nu i-am reținut numele, și-mi pare rău. Mișcă un băț înaintea ei și în cealaltă mână are un bidon. Și merge, desculță, încercând să ghicească ceea ce e înaintea ei. Nu vede. Pentru că ultravioletele sunt foarte puternice, i-au afectat ochii. Au trecut trei ani de când și-a pierdut vederea și totuși merge pe niște cărărui înguste, la înălțime, printre pietre care alunecă. Singurul ajutor e un baston alb. Și toate astea pentru a-și umple un bidon cu apă.

       Într-un alt sat, un medic, Sanduk Ruit, efectuează operații pentru cei care au probleme cu vederea. Ea are cataractă, însă s-ar putea ca aceasta să fie într-o stare prea avansată ca să se mai poată face ceva. Și totuși, un prieten se oferă să o ducă cei 10 km pe jos, cărând-o în spate. Întră în operație, într-o „sală” improvizată într-o școală. I se schimbă cristalinul cu unul nou, făcut de dr. Ruit, însă tot nu se știe dacă își va recăpăta vederea. Operația ar fi costat 8000 euro în mod normal. Aici totul e finanțat de fundații de caritate.

          După 24 ore, într-o curte plină de oameni care-și așteaptă liniștiți rândul, stă și ea jos. Cu toții așteaptă să VADĂ. Să li se dea jos bandajele și să vadă. E rândul ei. Doctorul a venit la ea. Îi dă jos bandajul.

„Câte degete îți arăt?”

„Două.”

„Și acum?”

„Cinci.”

„Atinge-mi nasul cu degetul. Și acum fața, cu blândețe.”

   E mulțumirea lui, reușita lui. E bucuria din ochii lui, bucuria din ochii fiecărui pacient care vede.

    În fiecare zi, omul ăsta face minuni. Zâmbește și trăiește făcând minuni. Pur și simplu.

           Un alt „documentar”. Doi soți se ciondănesc în privința cheltuielilor. Ea, pentru că multele de perechi de pantofi sunt mai ieftine decât mașina sau roțile mașinii lui. Pentru ei nu s-a inventat încă nicio operație care să-i facă să vadă ceea ce e cu adevărat important în viață.