distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !

Frânturi.

5 Comments

          A trecut și peste asta. Nu se mulțumea cu atât. A vrut întotdeauna să se întreacă pe sine. Și a știut că e peste. Peste cei din jurul ei. Nu doar cei de vârsta ei. Toți. „Ceva” o făcea să se gândească mai mult la anumite lucruri. Și-a amintit de o melodie din copilărie. Și odată cu ea s-au reîntors toate acele imagini pe care ani întregi a încercat să le ascundă în sertarele sufletului.

         A încercat să uite cum se mișca prea încet. Cum avansa prea încet. Cum niciodată nu era bine ceea ce făcea. Nimic din ceea ce făcea. Singurul ei aliat era câinele. Își amintea prea bine cât de greu îi era în școală. Zâmbind. Așa a trecut peste. Trucul ăsta mergea de fiecare dată. Zâmbea și toată lumea credea că îi e bine, încă prea bine. Existau deja invidii. „De ce e mereu fericită?”; „Cum poate să fie atât de optimistă?”. Râdea. Mult, zgomotos, mereu. Până ieșea pe poarta școlii. Mergea acasă. Pe jos de cele mai multe ori, pentru că e mai ușor să-ți ascunzi chipul atunci când treci rapid pe lângă alți oameni. Timpul ăsta, de la școală până acasă, era al ei. Al gândurilor. Oh, și ce mai năvăleau! Visa cu ochii deschiși, ignorând oamenii din jurul ei, străzile, blocurile. Uneori se gândea la ce se întâmplase în ziua aia. La ce discuții aveau colegii ei, pe care oricum îi credea puerili. Parcă nu ar fi avut aceeași vârstă. Cum puteau fi ei atât de diferiți de ea? Ce-i deosebea?

       Ajungea acasă. Aici o lua de la capăt ca în fiecare zi. Mai întâi făcea curat, spăla vasele și mai strângea prin casă. Pentru că ura să o audă pe mama ei cum urlă pentru că nu e curat. Pur și simplu nu mai suporta. Abia apoi se așeza la calculator, dădea drumul la muzică și umbla ici colo pe internet. În perioada aia bea multă cafea, așa că, se ridica după o perioadă și se ducea să-și facă un ibric de cafea. „Cine a inventat cafeaua la ibric a fost un geniu!” își spunea. Dacă pentru alții rutina asta ar fi putut părea simplă, nu era așa. În timpul ăsta îi treceau prin minte sute de mii de gânduri. Venea tatăl ei. „Lasă muzica mai încet!”. Și o lăsa. Uneori.

       Trăia păcălindu-i pe alții. Își spunea că atunci când va fi momentul, va arăta cine e cu adevărat. A decis să continue cu școala. Departe. Departe de acasă. Toți cei care o cunoșteau se întrebau de ce tocmai acolo. Chiar și cei de acolo se întrebau de ce. Nimeni nu știa adevărul din spatele deciziei. Știau doar jumătățile de adevăr. Acoperirea de care se folosea.

     Era ambițioasă.  A muncit. A muncit știind că ăsta e singurul mod în care poți să avansezi. Evident că nu a reușit din prima. Cădea deseori. Exact ca în copilărie. Erau atâția oameni și nimeni care să o susțină. Nici măcar cei apropiați ei. De multe ori era în pragul de a renunța. Și probabil că mulți, în locul ei, ar fi renunțat. Se întreba care-i scopul căutării ăsteia, de ce își dorea să reușească când oricum putea să se bucure de ceea ce iubea, fără să aibă nevoie de atât efort. Adora natura și tot ce ținea de ea. Știa să se bucure de fiecare apropiere de natură, chiar și când mergea pe stradă. Putea să fie atât de uimită de un copac, un fir de iarbă sau de modul în care soarele își odihnește razele pe o clădire veche. Din momente ca astea reușea să-și extragă energia și să adopte o stare care să o acopere pe cea reală.

        S-a întors în prezent. Câteva frânturi. Niciodată ceva cursiv. Își amintea cum tatăl ei îi ștergea lacrimile cu podul palmei și îi spunea să nu mai plângă. Doar gestul…Oare de ce plângea atunci? I se spusese că dacă spune mereu ceea ce gândește, va avea de pierdut. Deja știa asta. Trăise asta. Dar nu-i păsa. Avea să lupte în continuare, în speranța că va simți acea plăcere a reușitei. Deși avansase mult, tot simțea că nu e de ajuns. Tot ce o trăgea înapoi, o propulsa totodată mult mai în față. Cu cât vedea „oamenii” din jurul ei mai clar, cu atât îi era mai scârbă. Va reuși. Cumva. Cândva. Ar fi vrut doar ca mâna tatălui ei să-i șteargă și acum lacrimile…

Advertisements

Author: distandi

https://distandi.wordpress.com/

5 thoughts on “Frânturi.

  1. Imaginea îmi aduce aminte de Cheile Turenilor de lângă Turda. Probabil că nu e de-acolo. Amintiri…

  2. Singurătatea e bună uneori. Ne face să fim mai atenți la ceea ce ne înconjoară, dar și la sine..

  3. I agree. Ma regasesc si eu in multe chestii….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s