distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


9 Comments

Eu nu-mi fac cont pe facebook!

Am intrat pe site-ul facultății să văd ce mai e nou, dacă mai e ceva. Nimic nou, sau mai bine zis nimic foarte nou, pentru că aspectul site-ului s-a îmbunătățit de curând. Am văzut într-un colț atât de binecunoscuta siglă/iconiță a paginii de facebook a facultății de istorie. Precizez că nu am facebook, nu am  să-mi fac vreodată cont și sunt foarte bine așa. Trăiesc, în ciuda spuselor unora că „dacă nu ai feisbuc nu trăiești, frate!”. Ei bine, eu sunt aici să demonstrez contrariul. Revenind, am  intrat de curiozitate pe pagina de facebook a facultății de istorie și am „aruncat” un ochi pe acolo. Prima știre…sau  ultima postată:

 „Fost Profesor al Facultatii noastre, Membru al Academiei Romane, Domnul Mircea Petrescu-Dimbovita a plecat spre o lume mai buna. Dumnezeu sa-l odihneasca!

http://www.agendadeiasi.ro/ziare/ziarelocale/21-continut/32507-doliu-in-lumea-academica-mircea-petrescu-dimbovita-unul-dintre-cei-mai-cunoscut-profesori-pe-care-i-a-avut-universitatea-qaicuzaq-iasi-a-murit-la-varsta-de-98-de-ani.html

Nu iau în râs știrea, nu-mi bat joc…regret că pierdem din profesorii buni.

Ceea ce m-a făcut să râd destul de amar însă, a fost că două personaje au dat like știrii. Acesta e doar unul din multele motive pentru care nu-mi fac cont de facebook, sau pagină sau cum  i-o spune. Nu înțeleg rostul acestor „like-uri”. Îi spuneam și Cătălinei azi…măcar  dacă un like ar reprezenta 10 bani pentru cel ce primește…


3 Comments

Bazat pe fapte reale

Aseară m-am dus la bucătărie (aia din hotel) să îmi fac un ceai. Mă îndrept spre chiuvetă să umplu ibricul cu apă şi-mi ridic privirea spre un “afiş” nou , pus deasupra. În minutele următoare în bucătărie dar şi pe tot holul mă auzeam  numai eu. Râzând zgomotos. Mai citesc o dată afişul, încep din nou să râd şi pun totuşi ibricul pe plita împuţită (că deh…era duminică seara). Plec spre cameră, că durează ceva pân` se încălzeşte apa şi continui să râd. Aşa-s eu…râd mult şi zgomotos. Când m-am întors să iau apa, am  luat şi telefonul şi am făcut o poză afişului:     

Nu prea ştiu eu cum funcţionează faza cu toaca, am doar o vagă idee, însă mă întreb şi eu: avea diamante capacul ăla? Dacă nu îţi doreai să-l pierzi, de ce a stat 2 zile în bucătărie deşi sunt puse alte afişe cum că vasele murdare se aruncă? Vinovatul o să vină de frica ăluia de sus (nu colegii din camera de deasupra, ăla de sus dintre norişori pufoşi) că e scris pe ză black list? Şi dacă totuşi nu se arată, cum  îl treci pe toacă: ăla/aia care mi-a furat capacul de sticlă din bucătăria căminului C8?

Şi credeam că specimenul de la mine din cameră e destul de singur. Văd că are si prietene 😀


1 Comment

Dusă la extrem – superstiţia

Omul de când se ştie a fost speriat dar şi fascinat de necunoscut. Credinţa în cele nevăzute, în noroc şi ghinion, în talismane, cuvinte aducătoare de noroc sau blesteme, e cunoscută şi prezentă din cele mai vechi timpuri. Pentru unii poate părea desuet să mai crezi în ziua de azi în aşa ceva. Pentru alţii e normal. E libertatea fiecăruia să creadă sau nu. Dar e şi libertatea mea să scriu şi să râd de orice mi se pare ridicol sau patetic.

Din categoria superstiţii, una m-a făcut să râd  jumate de oră într-o zi. Încă mai râd când îmi amintesc. Fiind în plină sesiune şi pregătindu-ne de primul examen, cu o seară înainte, una din colege spune că ea vrea să facă duş. Totul a devenit amuzant în momentul în care tipa se ridică şi se duce spre hol, urmând să auzim următoarea frază: “Da` te speli pe cap? Să nu te speli pe cap că dacă te speli, îţi pierzi toate cunoştinţele !”  Poftim?!? Nici n-am apucat să pun întrebarea retorică că deja mă prăpădeam de râs. Râdeam ţinându-mă cu mâinile de burtă, mai-mai să cad de pe scaun de atât râs. Mimoza, când a văzut că eu nu mă mai pot opri din râs, a încercat s-o dreagă “Nu că e doar o vorbă, doar în timpul examenelor!” Eu mai rău am început să râd, nu mă mai puteam abţine, râdeam atât de tare că nu m-aş mira să mă fi auzit şi cele din camera alăturată. Lacrimi în ochi şi durere de burtă. Îi trimit un mesaj soră-mii cu perla, încă râzând.. După câteva minute îmi trimite şi soră-mea mesaj inapoi. Râdea şi ea. Cum să nu râzi când auzi asemenea aberaţii?

Şi tot din categoria asta, mă uimeşte faptul că ea e atât de ataşată de superstiţiile ei şi le respectă cu stricteţe. E o superstiţie ca atunci când ai plecat deja dintr-un loc şi te întorci pentru că ai uitat ceva sau  mai ştiu eu ce, e musai să scuipi. Totul frumos, în teorie. Când vezi pusă în practică o astfel de acţiune, nu mai e la fel de frumos. Când vezi mimoza că se întoarce din drum şi trage o ditai flegma în mijlocul camerei, nu mai e frumos deloc. În primă fază e amuzant. O dată, de două. Apoi devine de-a dreptul scârbos.