distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


Leave a comment

Abțibilduri Pokemon.

               În copilărie au existat tot felul de produse care includeau mici „surprize” menite să atragă interesul copiilor. Printre acestea se aflau și croissantele cu abțibilduri care reprezentau personaje dintr-un desen animat foarte în vogă în acea vreme: Pokemon. Primeai de la magazin un album în care să lipești aceste abțibilduri. Dacă reușeai să îl completezi, trimiteai albumul prin poștă și câștigai un premiu surpriză.

               Evident, interesul nostru era să strângem cât mai multe din aceste abțibilduri și să avem un catalog complet, nu numai pentru a-l trimite, dar și pentru a ne lăuda cu el. Cumpăram aceste croissante doar pentru surpriză, fiind deja sătui de produsul alimentar. Cei mai câștigați erau cei care aveau abțibilduri rare sau foarte rare. Pe cele foarte rare le lipeam direct în catalog, ca nu cumva să existe tentația de a le schimba. Dacă se întâmpla să ai dublură la cele rare, erai cel mai câștigat: puteai să schimbi un singur abțibild pe alte câteva, în funcție de cât de rar era. Astfel, puteai să dai un abțibild pe trei, cinci, sau chiar alte șapte. Uneori schimbul se producea și utilizând obiecte care nu aveau legătură cu desenul animat sau cu surprizele din croissant. Astfel, puteai să dai jucării, dulciuri, sau chiar creioane colorate alături de alte abțibilduri pentru unul singur rar.

             Din grupul de copii de pe strada mea, cel mai important și popular era cel care avea cele mai multe abțibilduri rare, chiar dacă restul albumului era mai puțin complet decât al altor copii care aveau personaje „banale”. Astfel se stabilea un fel de „ierarhie” a copiilor, destul de serioasă totuși. La un moment dat, s-a format un grup de copii care strângeau abțibilduri pentru un singur album, astfel că am reușit să-l completăm. L-am trimis prin poștă și după o perioadă am primit un colet care includea albumul nostru complet alături de trei jucării din cauciuc reprezentând trei personaje din desenul animat. Dezamăgirea a fost mare, mai ales că grupul era format din cinci membri. Odată cu conflictele pentru obiectele „câștigate” s-a sfârșit și interesul nostru pentru a colecționa surprizele. Eram prea mici pentru a ne gândi că, strângând toți banii pe care i-am cheltuit cu procurarea croissantelor am fi putut să ne cumpărăm cel puțin câte o jucărie pentru fiecare.

60053695344940585105081-4615763-700_700

90768303_2_644x461_album-pokemon-wszystkie-160-naklejek-okazja-dla-kolekcjonera-dodaj-zdjecia

Advertisements


9 Comments

În spatele vitrinelor.

         Tu ce senzație ai atunci când ești într-un muzeu? Când privești și încerci să înțelegi tot ce se ascunde în spatele vitrinelor și în spatele obiectelor din vitrine? Atunci când eram mică adoram să fiu într-un muzeu. Nu s-a schimbat nimic de atunci. Doar că de atunci simt nevoia asta de a cunoaște și totodată, a crescut odată cu mine și dorința de a lucra într-un astfel de muzeu.

         Atunci în Muzeul Antipa. Asta îmi doream. Adoram muzeul ăla. Fiecare exponat. Mă uitam la cea care îmi dădea biletul și o invidiam. Îți dai seama ce înseamnă să lucrezi într-un muzeu? Să fii zi de zi față-n față cu exponatele pentru care atâția oameni plătesc să le vadă. Îmi imaginam cum ar fi fost să lucrez acolo și în fiecare zi după program să mă duc să mă plimb prin muzeu. Și chiar dacă aș fi știut chiar și orice fir de praf din vitrină, după atâtea zile de colindat, tot mi s-ar fi părut fascinant. Să cunosc orice os al vreunui mamut sau orice tablou, sau cristal, sau costum…sau orice obiect în funcție de specificul muzeului.

             Ei închipuie-ți că atunci când mă duceam să vizitez o cetate, era și mai și. Mergeam pe acolo pe unde alți oameni, din alte timpuri, au mers la rândul lor. Atâtea exerciții de imaginație, atâtea scenarii…

             Mă mai întreabă uneori, unele persoane, de ce-mi place să sap. Săpătură arheologică, normal. De ce? Strict în limbajul acelor persoane care mă întreabă le răspund: „Îți dai seama, că obiectul pe care eu îl găsesc în pământ, după ce a stat atât ascuns acolo, a fost atins de oameni din alte timpuri? Îți dai seama că există o întreagă poveste în spatele fiecărui artefact pe care eu îl descopăr în pământ? Și te gândești tu, că într-un fel, săpând, eu călătoresc în timp?”

            Se uită puțin strâmb la mine. Nu toți înțeleg ce vreau să spun. Nu înțeleg ei, de ce am o plăcere deosebită de a-mi afunda mâinile în pământ, de a-mi umple părul de praf și de a-mi arde fața din cauza vântului sau a soarelui. De ce sap? Am să răspund așa cum a răspuns și George Mallory când a fost întrebat de ce vrea să escaladeze Everestul. „Pentru că este acolo”. Povestea, istoria, omul…este acolo.

           Nu am să încetez din a-mi ține respirația pentru câteva secunde, de uimire, atunci când intru în depozitul unui muzeu. Pentru că, vrei să știi un secret? Ceea ce vezi în vitrine tu, ca vizitator, e un procent din ceea ce se află în spatele lor. Aprinzi lumina în depozit. Pășești. Te izbește mirosul acela, de vechi. De stătut. Uneori de prea mult timp uitat. Te uiți, în stânga și dreapta și cu ochii minții încerci să cuprinzi tot ceea ce vezi. Atâtea timpuri, puse toate la un loc. Organizate și totuși amestecate. Și dacă îți ții respirația pentru a fi perfect liniște, începi să auzi șoaptele fiecărui obiect care vrea să-și spună povestea…

 


4 Comments

Nu vreau să uit că am fost copil. La grădiniță.

                    Grădinița a fost pentru mine un loc tare interesant. Acolo am aflat prima oară despre Disneyland și tot acolo am rămas fără o părticică mică a inelarului de la mâna dreaptă. Acum arată mult mai bine ca atunci. Îmi aduc bine aminte de colegi, dar și de educatoare.

          Țin minte că odată, după ce una din educatoare a lipsit o vreme îndelungată, le-am spus alor mei că ea sigur s-a dus să cânte pe scenă. Ai mei n-au înțeles prea bine ce am vrut să spun așa că le-am explicat: „ Păi ea e Monica Anghel, normal că s-a dus să cânte!”. Nu știu de ce, dar mi se părea mie că seamănă foarte tare cu Monica Anghel.

                 Îmi mai amintesc și că, atunci când trebuia să ne culcăm la prânz, una din educatoare venea și-mi ținea degetele pe ochi, ca să stau cu ei închiși. Nu reușeau deloc să mă facă să dorm. Și-mi mai amintesc și că dimineața beam lapte dintr-o cană de metal în care înmuiam câte un biscuit. Încă mai sunt unele mâncăruri care îmi aduc aminte de grădiniță. Mirosul lor…

                  Ei bine, când era frumos afară normal că ieșeam și noi. Aveam acolo tot felul de „ansambluri de joacă”, mai exact un…cilindru uriaș din beton, pe care cei mai curajoși și mai pricepuți reușeau să o cucerească, sau, dacă nu puteai să te urci, te distrai trecând dintr-o parte în alta, prin el. Mai erau și tot felul de…forme geometrice construite din țevi prin care te încolăceai, răsuceai, agățai, o imagine care îmi aduce aminte mai mult de un spațiu de joacă pentru maimuțe. Dar ne distram. Alergam ca niște bezmetici. Așa cum s-a întâmplat și într-o zi când nu știu exact ce a fost în mintea mea. Sau știu. Pitici. Pitici pe creier.

                   Lângă grădiniță era un turn uriaaaș din care ieșea uneori fum. Acum știu că de fapt avea legătură cu bucătăria unde ni se preparau nouă mâncărurile mai mult sau mai puțin gustoase. Și pâinea. Într-o zi, nu știu ce m-a apucat, sau ce film văzusem, că am început să le spun tuturor copiilor că iese fum pentru că acolo e Dracula (sau ceva de genul acesta) și că vine un fel de sfârșit al lumii și toată lumea trebuie să fugă. Evident că mai departe fiecare copil fugea în toate direcțiile și zbiera către ceilalți același lucru pe care-l spusesem și eu. În mai puțin de cinci minute, toți copiii de la grădiniță fugeau în toate direcțiile, zbierând, plângând. Ne loveam unii de alții, iar când se întâmpla asta țipam cât ne țineau plămânii și fugeam mai departe. Evident, educatoarele o luaseră și ele razna (dar nu din aceeași cauză ca noi) pentru că nu știam ce naiba se întâmplă cu toți copiii și nu reușeau să ne stăpânească. Asta a durat cam…vreo oră, până în cele din urmă când au aflat și educatoarele și au început să ne explice ce-i cu turnul de fapt.

               Am scăpat basma curată. N-au aflat că eu am pornit nebunia și nu am primit nicio pedeapsă. Asta a fost bine. Dar și amuzant acum, pentru că am atât de vie amintirea asta în minte, cu toți copiii alergând prin toată curtea grădiniței. N-am să uit niciodată. Asta și nici faptul că uneori, ai mei mai uitau să vină să mă ia de la grădiniță și mă trezeam cu o prietenă de familie care venea să mă ia. Îmi luam desertul (pe care îl primeam înainte să plecăm acasă) și abia așteptam să mă întorc din nou, la grădiniță.

 disneyland