distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


Leave a comment

Lost and damned.

         Ai crezut că va fi ușor și frumos. Să recunoaștem, deci, aceste minciuni către sine. Naivități. Cu tărie ai crezut în „ușor și frumos”. Ca un film prost care se derulează la nesfârșit, cu sunetul acela de stricat, te-ai întors în momentul în care ai gândit toate astea. Vei face ceea ce-ți place, chiar dacă nu vei fi bine plătită pentru asta. Pentru că tu vei iubi ceea ce faci și altceva nu va conta. Nimic. Ei bine, îți spun ție, naivei de 18 ani, să nu mai faci greșeala asta. Nu ceea ce gândeai era greșit, ci cum gândeai. De ce?!

        Trebuia oarecum să ai un plan B. În caz în care nu va fi așa cum ți-ai închipuit, ce vei face? „Voi fi optimistă și sigur se vor rezolva toate cumva!”. Corect. Asta îmi spun chiar și acum, cu toate că, cu durerile de cap, nervii, stresul și scârba față de ceea ce înseamnă oamenii mă trezesc la realitatea durerii de stomac. Aia care începe să se facă simțită din ce în ce mai rău în ultima vreme, mai ales când mă enervez. Doare de-mi vine să urlu. Și-atunci cum pot să gândesc pozitiv? Optimist? Trebuie să înveți să fii 2 în 1, că se poartă, e la modă. 7 în 1 chiar. Trebuie să știi că trăiești în prezent și totodată în alt prezent. Două…prezenturi. Unul în care ești tu, cea care vede totul bine, optimist, și cea care știe realitatea, pe care o acceptă și o înfruntă. Greu de înțeles. Chiar mai greu dacă mă gândesc….cum am ajuns în situația asta?!?

         Orice ai face, dai peste tot de același lucru. Același tip de oameni. Care-și văd doar interesul propriu, și nu zic că asta e greșit. Ceea ce mi se pare greșit e faptul că nu-și vede fiecare de treaba lui, și nu de ceea ce face celălalt. Sună ca și cum m-aș contrazice. E o harababură. În mintea mea. În lumea mea. Toate-s amestecate și eu simt că nu mai am aer. Aș vrea doar să  stau și să citesc.

         Când s-a transformat așa totul? E exact ca la circ. Unde nu mi-a plăcut niciodată. Toți oamenii care sunt acolo pe scenă se dau în spectacol și încearcă să impresioneze. E înfricoșător, cum îți zâmbesc arătându-și astfel falsitatea. E oribil. Te prind în jocurile lor, te aruncă în fața celorlalți, te lasă să fii bătaia de joc a altora, spre amuzamentul tuturor. Ești jonglat, și amețit cauți ieșirea din tot haosul, fără să vezi nicio scăpare. Trebuia să ai un plan B. Până atunci, singurul lucru pe care poți să-l faci e să speri că se va rezolva cumva. Cinci ani. De când ai început să crezi și până te-ai lămurit.

        Dacă vreodată îți spui că va fi bine, spune asta doar după ce ai și un plan B.


Leave a comment

Clopotul de sticlă. Sylvia Plath.

       Auzisem de autoare, când m-am uitat pe spatele cărții înainte s-o cumpăr mi-am zis că merge, probabil o să-mi placă. Nu știu încă dacă mi-a plăcut, dar m-a lăsat așa, cu un…semn de întrebare?…Cel mai probabil mi-ar fi plăcut mult când eram mai mică.

      În prima parte a cărții facem cunoștință cu Esther Greenwood, de 19 ani, cu probleme tipice vârstei, sau mai degrabă, în ziua de azi, cu problemele unei tipe de 14-15 ani. Probleme existențiale, băieți, virginitate, ce va face cu viața ei mai departe, oameni cu care se înțelege, oameni cu care nu se înțelege, oameni care nu o înțeleg etc. Totul e prezentat alandala, cu întâmplări care nu prea au legătură unele cu altele, povestite fără virgulă asemenea însemnărilor din jurnalul unui adolescent.

      Ba chiar mi-am zis că am să tot citesc despre lucrurile nelămurite din viața unui adolescent normal din ziua de azi (se presupune că acțiunea se petrece pe la sfârșitul anilor `50), poate doar cu unele înclinații spre aiureală…un adolescent cu capul în nori. Așa aș fi descris-o. Ca să aflu, mai târziu în carte, că a fost dusă la psihiatru. Bine, după seria de căutări ale sinelui tipa ia și un pumn de pastile (somnifere) și ajunge într-un azil. E mutată de la un doctor la altul, mai are gânduri despre sinucidere până e calmată la o clinică mai prezentabilă în care i se face terapie prin șocuri electrice. Mai avusese o experiență de genul, dar nu cu rezultate. Titlul redă de fapt ceea ce se ascunde sub clopotul de sticlă al unui tânăr depresiv.

       Așa cum am spus și mai sus, întâmplările și trăirile fetei parcă-s culese la nimereală din jurnalul ei, și acesta destul de alambicat. Modul în care e scris romanul îmi place, dar l-aș fi citit acum ceva ani. Acum nu mai am așa multă răbdare pentru problemele adolescentine sau de regăsire ale altora. Sper să am răbdare cu al meu copil, când va fi.  Deocamdată încă mă descopăr pe mine și se pare că am trecut de faza asta. So, carte pentru adolescenți (care se identifică cu personajul) sau celor care vor să afle ce-i în mintea lor sau…aviz amatorilor psihologi (Da Cătă, ți-o recomand!).

     Ca un mic amănunt, celor care nu au mai întâlnit numele autoarei: aceasta s-a sinucis în 1963, iar romanul este oarecum autobiografic, fiind publicat prima dată sub pseudonimul Victoria Lucas. În 1981, un volum de poezii scrise de Sylvia Plath a fost recompensat cu premiul Pulitzer.

Exist, exist, exist” – Sylvia Plath

Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, traducere de Alexandra Coliban, ed. Polirom, 2012, 262 p.


Leave a comment

Ar fi citit și poezii.

      S-a trezit și a întrebat ce zi era. Sâmbătă. Ora șase dimineața, întuneric afară. Trebuie că e înnorat, altfel n-ar fi așa întuneric. Apoi și-a adus aminte că era sfârșit de septembrie. Mâine seară avea să fie lună plină și-și dorea să o vadă reflectată în lac. În plus, era și eclipsă. Cel puțin așa zicea site-ul. Toate astea i-au venit în minte înainte să se ridice din pat.

       De serviciu. Nu-i displăcea să meargă sâmbăta la muncă pentru că oricum era liniște. Doar că obosise. S-au adunat atâtea în ultimul timp și parcă nu se mai terminau. Of, de-ar fi putut să citească mai mult. Deși citea în timpul pe care-l avea, când mânca dimineața, pe drumul spre birou, seara înainte să se culce, parcă tot citea greu. Romane. Beletristică. Ar fi citit și poezii, dar nu avea nici un volum la îndemână. Și-a amintit că trebuie să ducă o carte la birou, a luat-o și a băgat-o în plasa de bumbac. Ieri era plină cu tot felul de lucruri: un player mp3, o carte, creioane colorate, două căni de ceai, ceai la pliculețe, gumă de mestecat, șervețele. Nici că se putea mai bine, combinația perfectă. A lăsat totuși creioanele colorate acasă. O să deseneze păduri.

       După ce a ajuns la birou a deschis geamul, a pus apă în vasul pentru aromaterapie, a pus picături de ulei parfumat, a căutat lumânările. Avea mai multe din acelea mici, colorate. A aprins una maro. Și-a adus aminte când a cumpărat bricheta pentru că se simțise ciudat să cumpere o brichetă deși nu fuma. Dar s-a dovedit utilă, pentru că nu avea mirosul de pucioasă arsă, așa cum îl aveau chibriturile.  Apoi a mers și și-a făcut cafea deși o perioadă renunțase. O să renunțe să bea cafea după ce se termină toată nebunia și se mută înapoi la ei acasă. Și vor fi liniștiți și va putea să bea apoi doar ceaiuri. A coborât pe scări cu cafeaua într-o mână și cartea și o brioșă în cealaltă. Lăsase ușa de la birou deschisă, însă apa din vasul de aromaterapie nu se încălzise încă. A mers afară, a împărțit brioșa cu cățelul, a băut cafeaua în timp ce-a mai citit două capitole din carte. În tot timpul ăsta a putut să se bucure și de vântul de afară, de mirosul frunzelor uscate. După ce a terminat cafeaua s-a întors în birou. În muzeu mirosea a lăcrămioare.