distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


2 Comments

Început de…minimalism.

           Hai că nu am mai postat chiar de foarte mult timp, absolut nimic. Sus, jos, am tot căzut și m-am ridicat, iar acum am ajuns să cochetez cu ideea de…minimalism. Am plecat de la câteva video-uri pe youtube, iar acum chiar citesc o carte despre așa ceva. Și probabil n-o să mă opresc aici.

        Îmi place ideea de „less is more” chiar dacă până acum am trăit cu impresia  că, cu cât adun mai multe lucruri, cu atât voi fi mai fericită. Plecând de la cărți (pentru că sunt criteriul absolut în privința mea) și până la lucruri mici, obiecte decorative, tichete, bilete de film, de intrare la muzeu, toaaaate cu un impresionant bagaj emoțional. Aveam impresia că asta mă definește, lucrurile fac parte din „stilul” meu, deși e clar că nu e așa.

      De la Tulcea la București deja am încărcat 2 mașini și tot nu am toate lucrurile aici. Ce-i drept, mult spațiu l-au ocupat toate cele pentru handmade, craft & co., însă tot sunt multe. La haine nu m-am plâns niciodată că ar fi prea multe, dar tot o să curăț și prin ele.

    În ce constă toată schimbarea asta? În primul rând voi începe prin a nu mai cumpăra lucruri de care nu am nevoie. Nici cărți. O să încerc să-mi folosesc kindle-ul la maximum și să nu mai cumpăr porcărioare. Nici căni de ceai (de care am tot adunat), nici chestii mărunte care ajung pe birou sau în dulapul biroului. Ăsta ar fi primul pas. Și cu timpul, ușor, ușor voi încerca să scap de toate lucrurile pe care nu le folosesc, dar care adună praf și timp aiurea în viața mea. Chiar am fost fericită că am vrut să îmi iau o ceașcă de ceai la un preț de nerefuzat. Am luat-o, m-am uitat la ea, mă gândeam că la prețul ăsta chiar nu am cum s-o scap…dar am pus-o înapoi. Mi-am propus să nu mai cumpăr lucruri doar pentru că sunt ieftine. Căni de ceai am. Trebuie să învăț să nu mă mai atașez emoțional de…lucruri.

       Am să mai scriu aici despre călătoria mea spre…minimalism.

Recomadare de carte: Fumio Sasaki – Goodbye, Things. On Minimalist Living, Penguin Books, 2017.


Leave a comment

The human stain. Kamelot.

Kamelot – The Human Stain

[See the cemetery sky
Carmine red and deep
Watch the oceans rising high
Its the human stain]

Talk about the growing hunger
Ask why with deep concern
Dont you think
the human race is ceaselessly vain

But it hurts to be alive, my friend
In this silent tide we’re driftwood passing by
Dont you wish you were a child again
Just for a minute
just for a minute more

Hear the ticking of a clock
The sound of life itself
No one really wants to die
To save the world

Tell me that you’re torn asunder
From how we fail to learn
And tell me
as the earth goes under
Wheres your anger now

So it hurts to be alive, my friend
In this masquerade where all one day must die
Dont you wish you were unborn again
Just for a minute
just for a minute more

Tic toc
The ticking that could tear asunder
The beating from a heart of stone
The lust of your divine prosperity

‘Cause it costs to be alive, my friend
And this life that someone merely gave to you
That’s the price you pay
Minute by minute
You beg for a minute more


Leave a comment

Lost and damned.

         Ai crezut că va fi ușor și frumos. Să recunoaștem, deci, aceste minciuni către sine. Naivități. Cu tărie ai crezut în „ușor și frumos”. Ca un film prost care se derulează la nesfârșit, cu sunetul acela de stricat, te-ai întors în momentul în care ai gândit toate astea. Vei face ceea ce-ți place, chiar dacă nu vei fi bine plătită pentru asta. Pentru că tu vei iubi ceea ce faci și altceva nu va conta. Nimic. Ei bine, îți spun ție, naivei de 18 ani, să nu mai faci greșeala asta. Nu ceea ce gândeai era greșit, ci cum gândeai. De ce?!

        Trebuia oarecum să ai un plan B. În caz în care nu va fi așa cum ți-ai închipuit, ce vei face? „Voi fi optimistă și sigur se vor rezolva toate cumva!”. Corect. Asta îmi spun chiar și acum, cu toate că, cu durerile de cap, nervii, stresul și scârba față de ceea ce înseamnă oamenii mă trezesc la realitatea durerii de stomac. Aia care începe să se facă simțită din ce în ce mai rău în ultima vreme, mai ales când mă enervez. Doare de-mi vine să urlu. Și-atunci cum pot să gândesc pozitiv? Optimist? Trebuie să înveți să fii 2 în 1, că se poartă, e la modă. 7 în 1 chiar. Trebuie să știi că trăiești în prezent și totodată în alt prezent. Două…prezenturi. Unul în care ești tu, cea care vede totul bine, optimist, și cea care știe realitatea, pe care o acceptă și o înfruntă. Greu de înțeles. Chiar mai greu dacă mă gândesc….cum am ajuns în situația asta?!?

         Orice ai face, dai peste tot de același lucru. Același tip de oameni. Care-și văd doar interesul propriu, și nu zic că asta e greșit. Ceea ce mi se pare greșit e faptul că nu-și vede fiecare de treaba lui, și nu de ceea ce face celălalt. Sună ca și cum m-aș contrazice. E o harababură. În mintea mea. În lumea mea. Toate-s amestecate și eu simt că nu mai am aer. Aș vrea doar să  stau și să citesc.

         Când s-a transformat așa totul? E exact ca la circ. Unde nu mi-a plăcut niciodată. Toți oamenii care sunt acolo pe scenă se dau în spectacol și încearcă să impresioneze. E înfricoșător, cum îți zâmbesc arătându-și astfel falsitatea. E oribil. Te prind în jocurile lor, te aruncă în fața celorlalți, te lasă să fii bătaia de joc a altora, spre amuzamentul tuturor. Ești jonglat, și amețit cauți ieșirea din tot haosul, fără să vezi nicio scăpare. Trebuia să ai un plan B. Până atunci, singurul lucru pe care poți să-l faci e să speri că se va rezolva cumva. Cinci ani. De când ai început să crezi și până te-ai lămurit.

        Dacă vreodată îți spui că va fi bine, spune asta doar după ce ai și un plan B.