distandi

Life is about moments: don't wait for them, create them !


Leave a comment

Lost and damned.

         Ai crezut că va fi ușor și frumos. Să recunoaștem, deci, aceste minciuni către sine. Naivități. Cu tărie ai crezut în „ușor și frumos”. Ca un film prost care se derulează la nesfârșit, cu sunetul acela de stricat, te-ai întors în momentul în care ai gândit toate astea. Vei face ceea ce-ți place, chiar dacă nu vei fi bine plătită pentru asta. Pentru că tu vei iubi ceea ce faci și altceva nu va conta. Nimic. Ei bine, îți spun ție, naivei de 18 ani, să nu mai faci greșeala asta. Nu ceea ce gândeai era greșit, ci cum gândeai. De ce?!

        Trebuia oarecum să ai un plan B. În caz în care nu va fi așa cum ți-ai închipuit, ce vei face? „Voi fi optimistă și sigur se vor rezolva toate cumva!”. Corect. Asta îmi spun chiar și acum, cu toate că, cu durerile de cap, nervii, stresul și scârba față de ceea ce înseamnă oamenii mă trezesc la realitatea durerii de stomac. Aia care începe să se facă simțită din ce în ce mai rău în ultima vreme, mai ales când mă enervez. Doare de-mi vine să urlu. Și-atunci cum pot să gândesc pozitiv? Optimist? Trebuie să înveți să fii 2 în 1, că se poartă, e la modă. 7 în 1 chiar. Trebuie să știi că trăiești în prezent și totodată în alt prezent. Două…prezenturi. Unul în care ești tu, cea care vede totul bine, optimist, și cea care știe realitatea, pe care o acceptă și o înfruntă. Greu de înțeles. Chiar mai greu dacă mă gândesc….cum am ajuns în situația asta?!?

         Orice ai face, dai peste tot de același lucru. Același tip de oameni. Care-și văd doar interesul propriu, și nu zic că asta e greșit. Ceea ce mi se pare greșit e faptul că nu-și vede fiecare de treaba lui, și nu de ceea ce face celălalt. Sună ca și cum m-aș contrazice. E o harababură. În mintea mea. În lumea mea. Toate-s amestecate și eu simt că nu mai am aer. Aș vrea doar să  stau și să citesc.

         Când s-a transformat așa totul? E exact ca la circ. Unde nu mi-a plăcut niciodată. Toți oamenii care sunt acolo pe scenă se dau în spectacol și încearcă să impresioneze. E înfricoșător, cum îți zâmbesc arătându-și astfel falsitatea. E oribil. Te prind în jocurile lor, te aruncă în fața celorlalți, te lasă să fii bătaia de joc a altora, spre amuzamentul tuturor. Ești jonglat, și amețit cauți ieșirea din tot haosul, fără să vezi nicio scăpare. Trebuia să ai un plan B. Până atunci, singurul lucru pe care poți să-l faci e să speri că se va rezolva cumva. Cinci ani. De când ai început să crezi și până te-ai lămurit.

        Dacă vreodată îți spui că va fi bine, spune asta doar după ce ai și un plan B.

Advertisements


2 Comments

Izul nopții.

       Am închis ochii. Apoi am început să trag aer în piept, cât de mult am putut. Am încercat să simt fiecare particulă, fiecare miros în parte care-l făcea un întreg. Aer de vară. De pomi, de soare, de nori, de cer și de pământ, de praf și de vânt.

       M-am întrebat de mai multe ori cum de nu mai am „chef” să scriu..Orice, oricând, așa cum aveam înainte. Uneori când mai plecam spre Iași, pe drum, mă apuca o nostalgie și mă țintuia ore bune. Atunci puteam să scriu romane. Și apoi când reveneam în Tulcea parcă toată magia se risipea. De ce?!

      În timp ce stăteam cu ochii închiși, mi-am dat seama. Am uitat să trăiesc. Da, mă trezeam, iubeam, mâncam, gândeam, dar nu trăiam. Am fost doar un robot, un sistem programat să facă aceleași lucruri în același mod, de fiecare dată la fel. Ceva lipsea. Mi-am dat seama…chiar atunci când trăgeam aer în piept, că am uitat să respir. Cum a trecut primăvara pe lângă  mine? Cum m-am lăsat prinsă în capcana asta a monotoniei, a oamenilor care au uitat să trăiască, care au uitat că sunt oameni, că sunt parte din natură?!

      Iarbă…am călcat pe ea..m-am plimbat, dar n-am apreciat-o. Chiar eu, cea care-i critica în sinea ei  atât de mult pe cei care treceau nepăsători pe lângă viața de lângă ei, m-am transformat într-o astfel de persoană.  Am admirat natura, așa cum o face cineva superficial, cum sunt discuțiile despre vreme. „Cum e vremea la voi?” ”Soare, plouă, vânt.” Nimeni nu descrie cu adevărat cum e vremea. Nimeni nu spune că „e vremea aceea care era atunci când alergai, copil fiind, printr-un câmp de mușețel”. Sau că e ca atunci când stăteai până dimineața doar ca să vezi absolut toate culorile răsăritului. Modul în care se schimbau în doar câteva momente, încât aproape că nu clipeai. Și nu știai dacă din cauza clipitului sau al frumuseții naturii îți lăcrimau ochii. „Vremea e ca atunci când scapă doar câteva raze de soare printre crengile și frunzele copacilor”, „Vremea e ca atunci când miroase a umed și a mușchi și a ciuperci și e răcoare”, „Vremea e ca atunci când iarba nu mai e de un verde aprins, dar încă te îmbie să te așezi și să privești cerul.”. Vremea e….

        Să las toate lucrurile minore în viața asta, supărările, oamenii care sunt orbi în fața naturii, neînțelegerile și toată monotonia…să se ducă. Pe ape repezi ca ale Dunării, în fiecare zi. Să las din nou muzica să cânte, mirosul să mă îmbie, natura să mă sărute și ochii să mi-i deschid, dar… pe cei ai sufletului. Iar de acum, am renăscut odată cu natura.

large


5 Comments

Frânturi.

          A trecut și peste asta. Nu se mulțumea cu atât. A vrut întotdeauna să se întreacă pe sine. Și a știut că e peste. Peste cei din jurul ei. Nu doar cei de vârsta ei. Toți. „Ceva” o făcea să se gândească mai mult la anumite lucruri. Și-a amintit de o melodie din copilărie. Și odată cu ea s-au reîntors toate acele imagini pe care ani întregi a încercat să le ascundă în sertarele sufletului.

         A încercat să uite cum se mișca prea încet. Cum avansa prea încet. Cum niciodată nu era bine ceea ce făcea. Nimic din ceea ce făcea. Singurul ei aliat era câinele. Își amintea prea bine cât de greu îi era în școală. Zâmbind. Așa a trecut peste. Trucul ăsta mergea de fiecare dată. Zâmbea și toată lumea credea că îi e bine, încă prea bine. Existau deja invidii. „De ce e mereu fericită?”; „Cum poate să fie atât de optimistă?”. Râdea. Mult, zgomotos, mereu. Până ieșea pe poarta școlii. Mergea acasă. Pe jos de cele mai multe ori, pentru că e mai ușor să-ți ascunzi chipul atunci când treci rapid pe lângă alți oameni. Timpul ăsta, de la școală până acasă, era al ei. Al gândurilor. Oh, și ce mai năvăleau! Visa cu ochii deschiși, ignorând oamenii din jurul ei, străzile, blocurile. Uneori se gândea la ce se întâmplase în ziua aia. La ce discuții aveau colegii ei, pe care oricum îi credea puerili. Parcă nu ar fi avut aceeași vârstă. Cum puteau fi ei atât de diferiți de ea? Ce-i deosebea?

       Ajungea acasă. Aici o lua de la capăt ca în fiecare zi. Mai întâi făcea curat, spăla vasele și mai strângea prin casă. Pentru că ura să o audă pe mama ei cum urlă pentru că nu e curat. Pur și simplu nu mai suporta. Abia apoi se așeza la calculator, dădea drumul la muzică și umbla ici colo pe internet. În perioada aia bea multă cafea, așa că, se ridica după o perioadă și se ducea să-și facă un ibric de cafea. „Cine a inventat cafeaua la ibric a fost un geniu!” își spunea. Dacă pentru alții rutina asta ar fi putut părea simplă, nu era așa. În timpul ăsta îi treceau prin minte sute de mii de gânduri. Venea tatăl ei. „Lasă muzica mai încet!”. Și o lăsa. Uneori.

       Trăia păcălindu-i pe alții. Își spunea că atunci când va fi momentul, va arăta cine e cu adevărat. A decis să continue cu școala. Departe. Departe de acasă. Toți cei care o cunoșteau se întrebau de ce tocmai acolo. Chiar și cei de acolo se întrebau de ce. Nimeni nu știa adevărul din spatele deciziei. Știau doar jumătățile de adevăr. Acoperirea de care se folosea.

     Era ambițioasă.  A muncit. A muncit știind că ăsta e singurul mod în care poți să avansezi. Evident că nu a reușit din prima. Cădea deseori. Exact ca în copilărie. Erau atâția oameni și nimeni care să o susțină. Nici măcar cei apropiați ei. De multe ori era în pragul de a renunța. Și probabil că mulți, în locul ei, ar fi renunțat. Se întreba care-i scopul căutării ăsteia, de ce își dorea să reușească când oricum putea să se bucure de ceea ce iubea, fără să aibă nevoie de atât efort. Adora natura și tot ce ținea de ea. Știa să se bucure de fiecare apropiere de natură, chiar și când mergea pe stradă. Putea să fie atât de uimită de un copac, un fir de iarbă sau de modul în care soarele își odihnește razele pe o clădire veche. Din momente ca astea reușea să-și extragă energia și să adopte o stare care să o acopere pe cea reală.

        S-a întors în prezent. Câteva frânturi. Niciodată ceva cursiv. Își amintea cum tatăl ei îi ștergea lacrimile cu podul palmei și îi spunea să nu mai plângă. Doar gestul…Oare de ce plângea atunci? I se spusese că dacă spune mereu ceea ce gândește, va avea de pierdut. Deja știa asta. Trăise asta. Dar nu-i păsa. Avea să lupte în continuare, în speranța că va simți acea plăcere a reușitei. Deși avansase mult, tot simțea că nu e de ajuns. Tot ce o trăgea înapoi, o propulsa totodată mult mai în față. Cu cât vedea „oamenii” din jurul ei mai clar, cu atât îi era mai scârbă. Va reuși. Cumva. Cândva. Ar fi vrut doar ca mâna tatălui ei să-i șteargă și acum lacrimile…