După o săptămână de când mă chinui să plec din Iași, după o săptămână în care l-am tot sunat pe nenea de la microbuz și l-am întrebat dacă „azi circulă spre Tulcea?” și în care el mi-a răspuns „nu, îmi pare rău, reveniți mâine.”, cred că în sfârșit voi putea să plec acasă. M-am uitat pe infotrafic și am văzut că, în sfârșit, nu mai sunt trecute pe lista neagră a șoselelor blocate, cele pe care urma să circul eu. Acum sper doar să nu mă entuziasmez degeaba.
Vreau acasă! Vreau la Tulcea mai repede. Totul s-a întâmplat în felul următor: am plecat la Iași cu gândul că vreau să scap repede și cu bine de sesiunea asta, cu un rucsac plin cu haine potrivite pentru timpul de afară de atunci (dar nu și pentru ce a urmat) și cu bani cât să-mi ajungă pentru cele doar câteva zile pe care urma să le petrec acolo. De miercuri până duminică. Așa credeam.
Am scăpat cu bine de sesiune. Nu fără mici incidente (crizele mele de dinainte de examen, mai ales la cele care nu sunt scrise), dar cu bine. Nu cunosc încă toate notele, dar zic că m-am descurcat onorabil. În orice caz, trebuia ca sâmbăta trecută să trec de ultimul și duminică să plec. Dar s-a întâmplat ceva. A venit, a venit iaaaaaarnaaa!!! Da da, și eu precum autoritățile în anii trecuți am fost surprinsă să aflu că șoselele sunt blocate. De tot. Adică nu pot pleca duminică. Și nici luni. Și nici marți, adică azi. Credeam că o să reușesc să fentez cumva toată treaba asta, că o să mă mișc destul de repede și o să ajung acasă înainte de a se dezlănțui natura, că o să privesc la televizor și am să mă minunez. Mă așteptam să ningă, că doar nu sunt chiar atât de inconștientă, însă nu mă așteptam la…atât de mult.
E totul alb. Ca în povești aș mai putea adăuga. Asta dacă nu m-aș gândi că vreau la Tulcea. Să mă bucur de această minunată imagine (pe care de altfel mi-am dorit-o din decembrie), cu haine curate și de ajuns, cu siguranța că nu mai am cum să mai rămân blocată pe vreun câmp, cu țurțuri la nas. Până când o să se întâmple asta…
Mă întorc în timp. Sau cel puțin mă întorc la acea stare nostalgică, pe care am avut-o și când am terminat anul III. Și II. Starea de sfârșit de ceva și început mai bun a altceva. Evident, la asta am să reflectez în aceeași cafenea a cantinei, cu aceeași băutură caldă pe masă, și cu aceeași senzație că ceva o să se schimbe. Și e abia sfârșitul primului semestru. Și e abia începutul iernii. Și totuși, e atât de frumos!
Pentru că atunci când sunt la Iași mă bucur de Filarmonică, iar atunci când sunt la Tulcea îmi lipsește atât de mult.
distandi 