Se întâmplă uneori să fii sigur de toți și de toate, să ai momente în care să crezi că nimic nu te poate surprinde. Ai impresia că îți cunoști semenii, știi din ce materie sunt făcuți, știi ce gândesc dintr-o singură privire, îi etichetezi. Te bazezi pe faptul că ai ajuns să cunoști atât de bine specia umană, cu bune și rele, fizic și psihic deși ai uneori rezerve în privința unor anumite lucruri. Ceva te ține totuși departe de a-ți acorda încrederea unor persoane necunoscute, tocmai pentru că știi că se pot întâmpla și lucruri urâte.
Citim cărți de anatomie, vedem poze, ne cunoaștem pe noi, fizic, atât cât să fim destul de mulțumiți (cei mai mulți dintre noi). Citim cărți de psihologie și de cunoaștere a modului în care funcționăm din celălalt punct de vedere, cel intelectual/mintal/psihic. Cu fiecare carte citită te simți mai împlinit că ai reușit să mai descoperi ceva despre corpul tău și al altora, și mai mult decât atât există veșnicele studii ale mai marilor universități, centre, care vor hrăni întotdeauna foamea ta de cunoaștere. Acum se pune mare accent pe spiritualitate, pe cât de conștienți suntem de natura spirituală din noi, pe ceea ce e mai mult decât pot arăta niște profesori, cercetători sau oameni de știință. Și totuși….cât de complex e corpul uman? Acel univers de universuri cu care ne întâlnim zi de zi, pe care îl admirăm dimineața și seara, pe care îl întâlnim pe stradă, în mijlocul de transport în comun, la facultate, la serviciu sau în oglindă? Vom reuși oare să ne cunoaștem într-atât încât să știm modul în care poate acționa un om? Mulți ar spune că da, că plecând de la anumite premise se poate constata un oarecare mod de acțiune în anumite cazuri, fapt ce nu e sigur întotdeauna. Corpul uman, mintea sau natura spirituală nu reprezintă o știință exactă! Știm că fără anumite elemente și substanțe nu putem trăi, așa cum știm și că nopții îi va urma ziua. Însă din întreg universul, cât cunoaștem?
Despre mine știu că am avut momente când am spus că un anumit lucru n-am să-l fac niciodată, că o anumită mâncare n-am s-o mănânc niciodată, că n-am să cred, n-am să ascult, n-am să desenez, n-am să vreau să văd, n-am să iert, n-am să uit. Și m-am surprins făcând exact acele lucruri parcă tocmai pentru a-mi demonstra că încă nu mă cunosc îndeajuns de bine. Am fost de atâtea ori surprinsă de propria-mi putere de schimbare, de propriile-mi acțiuni și cuvinte, dar și de oamenii pe care i-am întâlnit pe tot parcursul drumului străbătut. Oamenii mă surprind. Și cei care sunt și cei care au fost. Și probabil (și sper!) și cei care vor fi. Pentru că dacă nu s-ar întâmpla asta, viața nu ar mai fi atât de complexă.
Îmi place foarte mult când citesc sau văd ceva care mă face să-mi pun întrebări. De tot felul. Mă face să gândesc, să manifest anumite atitudini, să îmi modific vechile concepții și să gândesc idei noi. Am în jurul meu oameni care mă surprind în fiecare zi (plăcut și mai puțin plăcut) și asta ajută la dezvoltarea mea de orice natură. Însă cum e să fii surprins de o mulțime de oameni în același timp?
ps: rândurile de mai sus au avut ca bază acest video…care nu este ca celelalte.
distandi 